Elisa Stan:”Cântarea României nu a inventat-o Ceauşescu”
Articol publicat in: Cultura, Mass-media
Elise Stan, realizatoare de emisiuni la TVR:
”Cântarea României nu a inventat-o Ceauşescu”
Reconstituirea şi conservarea patrimoniului cultural autohton, etnofolcloric şi de creaţie in situ este o preocupare tot mai evidentă în ultimii ani. Nu s-au pierdut multe elemente identitare între timp?
Despre reconstituire vorbea părintele etnologiei româneşti, Constantin Brăiloiu, pe la începutul secoluolui XX. Aşa că această nevoie de a reconstitui nu aparţine prezentului, când ne aflăm într-o perioadă de globalizare. Constantin Brăiloiu şi cei care au făcut parte din echipa de cercetători condusă de Dimitrie Gusti, prezenţi în foarte multe zone folclorice ale ţării, au intuit încă de atunci pericolul că aceste comori se vor pierde odată cu trecerea generaţiilor. Chiar la momentul când aceşti mari cercetători se pronunţau despre consecinţele trecerii timpului, dispăruseră anumite obiceiuri populare. De aceea Constantin Brăiloiu statua că una din metodele de cercetare trebuie să fie reconstituirea.
De-a lungul timpului, bineînţeles că s-au pierdut multe elemente identitare, fapt pentru care acum reconstituirea devine mai necesară ca oricând, mai ales că au apărut şi elemente ce au creat dislocări zonale.
Gândiţi-vă că la noi, din 1928 a apărut radioul, iar lumea satului românesc a intrat în contact cu emisiunile acestuia. Departe gândul de a aduce vreo acuză, dar este un element care a influenţat întrucâtva mersul lucrurilor în mediul rural, cât şi la oraş. A influenţat în sensul că auzindu-se cântece din diverse zone, dacă vorbim de folclorul muzical, au fost preluate şi cântate, pentru ca apoi să fie asimilate şi transmise din generaţie în generaţie, dar de fapt multe nu aparţineau zonei respective. Pentru că, dacă bunicii i-au plăcut nişte cântece bunăoară, ea nu a ţinut cont că nu sunt din zona ei, fredonându-le prin casă sau la munca câmpului, iar în felul acesta au fost auzite de nepoţi şi preluate ca atare. De aici şi modul de a spune că sunt cântece de la bunica, sunt ale noastre, deci sunt de aici, din zonă.
Da, dar bunica, apoi nepoţii au îmbătrânit. Lumea s-a schimbat, iar când spui cuiva că eşti împătimit de folclorul autentic, cel pe care bunica îl fredona la munca câmpului, eşti privit ca un tip de modă veche, eventual de evitat.
Din păcate sunt şi mulţi specialişti care consideră că folclorul a rămas undeva în zona de graniţă a secolului XX. Stările sufleteşti i-au dat prilej românului să se descarce, la necaz, prin doina de jale, iar când a fost bucuros, s-a făcut remarcat prin chiote şi strigături meşteşugite. Folclorul nu a rămas într-o zonă de graniţă a secolului XX, el există. De aceea, o importanţă deosebită o au instituţiile abilitate. Cel mai important este Institutul de Etnografie şi Folclor, care este un păstrător al arhivei naţionale de folclor şi care ar trebui să acorde o mai mare importanţă difuzării acestor nestemate. Alături de Institutul de Etnografie şi Folclor mai sunt centrele judeţene de creaţie şi Centrul Naţional de Creaţie Populară. De asemenea, la Muzeul Satului sunt profesionişti care îi pot învăţa pe tineri despre costumul popular de sărbatoare, căruia trebuie să i se acorde aceeaşi importanţă care se acordă cântecului şi interpretării lui.
”Folclorul nu este imuabil, este în continuă creaţie”
Cu siguranţă reperele rămân, reconstituirea ţinând mai degrabă de dorinţa de a readuce în atenţia publică comoara creaţiei populare, izvorâtă din acea perenitate de tradiţii şi obiceiuri locale , perpetuată până la un anumit moment istoric. Dar trecerile de la un regim la altul, de împingere a ţăranului spre zonele industriale, apoi reîntoarcerea ţăranului urbanizat în spaţiul rural care a suferit transformări majore în perioada comunistă, dar şi după 1989, nu îngreunează această reconstituire?
Noi nu ştiu dacă trebuie să etalonăm în acest fel lucrurile. Reperele noastre au fost cât mai vechi posibil. Am luat ca repere nişte jaloane pe care le-am găsit în arhivele muzeelor, în fotografii când este vorba de costum, cum este albumul doamnei Emilia Secoşan, ori în fonoteci, când vorbim de cântece, aici un reper fiind înregistrările de pe cilindrii de ceară. Folclorul este în perpetuă mişcare. Nu este imuabil, el fiind în continuă creaţie. Şi atunci s-a mai îndepărtat, dar nu de la filonul autentic cum spun anumite persoane, ci de la modelul tradiţional al melodiei şi al versului popular, adăugându-le şi îmbogăţindu-le. Însă, nu întotdeauna spre bine. Iar când nu s-a mers spre bine, s-a îndepărtat de la formulele ritmico-melodice care definesc specificitatea zonelor etnofolclorice. De aceea raportarea noastră trebuie să aibă repere cât mai îndepărtate în timp.
Înainte de 1989 exista Cântarea României, după Revoluţie s-au creat sau continuat festivaluri-concurs de mai mică anvergură, care nu au mai avut forţa şi nici intenţia de a scoate pe scenă tot ceea ce era creativ în zonele etno-folclorice, urmărindu-se mai degrabă a atrage atenţia asupra instituţiei ce organiza respectiva manifestare. Această perturbare a apariţiilor scenice, în special la căminele culturale – deraiate de la menirea lor spre zona zgomotoasă a discotecilor şi cârciumilor – nu a creat şi o descurajare a actului de creaţie populară?
Cântarea României există din vremea regelui Carol al II-lea
După 1989 au apărut nişte elemente perturbatoare în zona politicului. Iar dacă vorbim de zona muzicală, în cazul în care aceste perturbări au apărut, ele nu au decât să ducă spre un deznodământ nu tocmai bun.
Mai toată lumea blamează acea mişcare extraordinară Cântarea României, pentru că s-a făcut în epoca lui Nicolae Ceauşescu, ceea ce nu este tocmai corect. Această Cântarea Românie nu a inventat-o Ceauşescu. Ea a existat din vremea regelui Carol al II-lea, sub acelaşi nume. Existau întreceri interzonale, chiar din vremea lui Gheorghiu-Dej, care au fost stimulatoare pentru mişcarea populară. Acum am dat la o parte întrecerile interzonale şi Cântarea României, ceea ce a dus la dispariţia multor formaţii extraordinar de valoroase, a bătrânelor bocitoare din Mehedinţi, a grupurile de fluieraşi şi lista poate continua. Dispariţia lor o punem pe deoparte că nu mai există acele locuri unde să se manifeste, deci nu există o finalitate pentru care să repete şi să studieze, iar pe de altă parte vorbim de nevoia oamenilor de a câştiga bani, ceea ce le ocupă cel mai mult timp din zi.
Gabriel Argeşeanu
Informatia Teleormanului
http://www.facebook.com/informatia.teleormanului#!/album.php?aid=33687&id=100000802880544
