Aproape totul despre Rosiorii de Vede, judetul Teleorman

Elisa Stan:”Cântarea României nu a inventat-o Ceauşescu”


Elise Stan, realizatoare de emisiuni la TVR:

”Cântarea României nu a inventat-o Ceauşescu”

Reconstituirea şi conservarea patrimoniului cultural autohton, etnofolcloric şi de creaţie in situ este o preocupare tot mai evidentă în ultimii ani. Nu s-au pierdut multe elemente identitare între timp?

Despre reconstituire vorbea părintele etnologiei româneşti, Constantin Brăiloiu, pe la începutul secoluolui XX. Aşa că această nevoie de a reconstitui nu aparţine prezentului, când ne aflăm într-o perioadă de globalizare. Constantin Brăiloiu şi cei care au făcut parte din echipa de cercetători condusă de Dimitrie Gusti, prezenţi în foarte multe zone folclorice ale ţării,  au intuit încă de atunci pericolul că aceste comori se vor pierde odată cu trecerea generaţiilor. Chiar la momentul când aceşti mari cercetători se pronunţau despre consecinţele trecerii timpului, dispăruseră anumite obiceiuri populare. De aceea Constantin Brăiloiu statua că una din metodele de cercetare trebuie să fie reconstituirea.

De-a lungul timpului, bineînţeles că s-au pierdut multe elemente identitare, fapt pentru care acum reconstituirea devine mai necesară ca oricând, mai ales că au apărut şi elemente ce au creat dislocări zonale.

Gândiţi-vă că la noi, din 1928 a apărut radioul, iar lumea  satului românesc a intrat în contact cu emisiunile acestuia. Departe gândul de a aduce vreo acuză, dar este un element care a influenţat întrucâtva mersul lucrurilor în mediul rural, cât şi la oraş. A influenţat în sensul că auzindu-se cântece din diverse zone, dacă vorbim de folclorul muzical, au fost preluate şi cântate, pentru ca apoi să fie asimilate şi transmise din generaţie în generaţie, dar de fapt multe nu aparţineau zonei respective. Pentru că, dacă bunicii i-au plăcut nişte cântece bunăoară, ea nu a ţinut cont că nu sunt din zona ei, fredonându-le prin casă sau la munca câmpului, iar în felul acesta au fost auzite de nepoţi şi preluate ca atare. De aici şi modul de a spune că sunt cântece de la bunica, sunt ale noastre, deci sunt de aici, din zonă.

Da, dar bunica, apoi nepoţii au îmbătrânit. Lumea s-a schimbat, iar când spui cuiva că eşti împătimit de folclorul autentic, cel pe care bunica îl fredona la munca câmpului, eşti privit ca un tip de modă veche, eventual de evitat.

Din păcate sunt şi mulţi specialişti care consideră că folclorul a rămas undeva în zona de  graniţă a secolului XX. Stările sufleteşti i-au dat prilej românului să se descarce, la necaz, prin doina de jale, iar când a fost bucuros, s-a făcut remarcat  prin chiote şi strigături meşteşugite. Folclorul nu a rămas într-o zonă de graniţă a secolului XX, el există. De aceea, o importanţă deosebită o au instituţiile abilitate. Cel mai important este Institutul de Etnografie şi Folclor, care este un păstrător al arhivei naţionale de folclor şi care ar trebui să acorde o mai mare importanţă difuzării acestor nestemate. Alături de Institutul de Etnografie şi Folclor mai sunt centrele judeţene de creaţie şi Centrul Naţional de Creaţie Populară. De asemenea,  la Muzeul Satului sunt profesionişti care îi pot învăţa pe tineri despre costumul popular de sărbatoare, căruia trebuie să i se acorde aceeaşi importanţă care se acordă cântecului şi interpretării lui.

”Folclorul nu este imuabil, este în continuă creaţie”

Cu siguranţă reperele rămân, reconstituirea ţinând mai degrabă de dorinţa de a readuce în atenţia publică comoara creaţiei populare, izvorâtă din acea perenitate de tradiţii şi obiceiuri locale , perpetuată până la un anumit moment istoric. Dar trecerile de la un regim la altul, de împingere a ţăranului spre zonele industriale, apoi reîntoarcerea ţăranului urbanizat în spaţiul rural care a suferit transformări majore în perioada comunistă, dar şi după 1989,  nu îngreunează această reconstituire?

Noi nu ştiu dacă trebuie să etalonăm în acest fel lucrurile. Reperele noastre au fost cât mai vechi posibil. Am luat ca repere nişte jaloane pe care le-am găsit în arhivele muzeelor, în fotografii când este vorba de costum, cum este albumul doamnei Emilia Secoşan,  ori în fonoteci, când vorbim de cântece, aici un reper fiind înregistrările de pe cilindrii de ceară. Folclorul este în perpetuă mişcare. Nu este imuabil, el fiind în continuă creaţie. Şi atunci s-a mai îndepărtat, dar nu de la filonul autentic cum spun anumite persoane, ci de la modelul tradiţional al melodiei şi al versului popular, adăugându-le şi îmbogăţindu-le. Însă, nu întotdeauna spre bine. Iar când nu s-a mers spre bine, s-a îndepărtat de la formulele ritmico-melodice care definesc specificitatea zonelor etnofolclorice. De aceea raportarea noastră trebuie să aibă repere cât mai îndepărtate în timp.

Înainte de 1989 exista Cântarea României, după Revoluţie s-au creat sau continuat festivaluri-concurs de mai mică anvergură, care nu au mai avut forţa şi nici intenţia de a scoate pe scenă tot ceea ce era creativ în zonele etno-folclorice, urmărindu-se mai degrabă a atrage atenţia asupra instituţiei ce organiza respectiva manifestare. Această perturbare a apariţiilor scenice, în special la căminele culturale – deraiate de la menirea lor spre zona zgomotoasă a discotecilor şi cârciumilor – nu a creat şi o descurajare a actului de creaţie populară?

 

Cântarea României există din vremea regelui Carol al II-lea

După 1989 au apărut nişte elemente perturbatoare în zona politicului. Iar dacă vorbim de zona muzicală, în cazul în care aceste perturbări au apărut, ele nu au decât să ducă spre un deznodământ nu tocmai bun.

Mai toată lumea blamează acea mişcare extraordinară Cântarea României, pentru că s-a făcut în epoca lui Nicolae Ceauşescu, ceea ce nu este tocmai corect. Această Cântarea Românie nu a inventat-o Ceauşescu. Ea a existat din vremea regelui Carol al II-lea, sub acelaşi nume. Existau întreceri interzonale, chiar din vremea lui Gheorghiu-Dej,  care au fost stimulatoare pentru mişcarea populară. Acum am dat la o parte întrecerile interzonale şi Cântarea României, ceea ce a dus la dispariţia multor formaţii extraordinar de valoroase, a bătrânelor bocitoare din Mehedinţi, a grupurile de fluieraşi şi lista poate continua. Dispariţia lor o punem pe deoparte că nu mai există acele locuri unde să se manifeste, deci nu există o finalitate pentru care să repete şi să studieze, iar pe de altă parte vorbim de nevoia oamenilor de a câştiga bani, ceea ce le ocupă cel mai mult timp din zi.

Gabriel Argeşeanu

Informatia Teleormanului

http://www.facebook.com/informatia.teleormanului#!/album.php?aid=33687&id=100000802880544

Protoiereul Alexandriei la un pas de a fi linsat la Buzescu


    

 SURSA: http://www.facebook.com/album.php?aid=31482&id=100000802880544

În urma scandalului din comuna
Buzescu,

 

Preotul Paul Ivănescu se teme pentru viaţa fiului său, preotul Dragoş
Ivănescu, mutat fără voie în parohia Găvăneşti

 

 

Tensiunile din parohia Buzescu,
după mutarea preotului Dragoş Ivănescu, la parohia Găvăneşti, sunt departe de a
se stinge. După ce, miercuri, protoiereul Alexandriei, Iancu Militaru, a fost
la un pas de a fi linşat de mulţime, credincioşii buzeşteni ameninţă că vor
boicota slujba de duminică prin înconjurarea bisericii cu un lanţ uman, după ce
preoţii actuali vor intra în biserică, pentru ca nimeni să nu participe la
slujba de duminică.

Situaţia a degenerat urmare a
acuzelor ce au fost aduse preoţilor Dan şi Ciprian Moşu, care l-ar fi bătut şi
alungat pe preotul Dragoş Ivănescu, spre a aduce o rudă de a lor ca înlocuitor.
Numai că preotul Dragoş era iubit în sat, ba chiar era continuatorul pe linie
preoţească a tatălui său, Paul Ivănescu, ce slujise până la pensie în biserica
din Buzescu.

Fiind o situaţie ce Protoieria
Alexandria ar fi trebuit să o gestioneze cu mai multă abilitate, nu ne vom face
noi apărătorii celor două părţi, ci vom pune în oglindă declaraţiile enoriaşilor,
preoţilor implicaţi şi a unor autorităţi locale.

 

”Dragoş, bătut pentru că a cerut reducerea taxelor

 

Incisivitatea şi dorinţa de a
explica l-au adus alături de jurnalişti pe consilierul local Alin Gogoi, care
ne-a declarat că deţine dovezi certe că avem de a face cu o manipulare, ce
datează de ani buni.

Nemulţumirea oamenilor vine de la
faptul că aceşti doi preoţi Moşu, fraţi, au dovedit că nu ţin la această
comună. Problema s-a acutizat atunci când în şedinţa Consiliului parohial, din
preajma Crăciunului trecut, preotul Dragoş Ivănescu a cerut stoparea şi
diminuarea taxelor bisericeşti, crescute excesiv de cei doi fraţi, măsură
supusă votului şi aprobată de consilieri. În acel moment, fraţii Moşu au adus
injurii greu de reprodus, chiar şi de mine ca bărbat, preotului Dragoş.

Nu în aceeaşi zi, dar din auzite,
am aflat că cei doi fraţi Moşu l-au bătut în altar pe Dragoş Ivănescu, de faţă
fiind şi cântăreţul bisericesc Ion Bătrânu, care este şi consilier local în
Buzescu, acesta părăsind în toiul bătăii incinta bisericii pentru a nu fi pus
să depună mărturie.

În calitate de consilier local vă
spun că tăcerea cântăreţului şi consilierului local Ion Bătrânu a fost
cumpărată, prin intermediul fiului acestuia, căruia, în şedinţa Consiliului
Local Buzescu, desfăşurată la finalul anului 2010, i s-a oferit, cu pretextul
înfiinţării unei ferme agricolo, o suprafaţă însemnată de teren în incinta
fostul CAP.

Marţi după amiază, cu o zi
înainte de scandalul la care participăm, cântăreţul Ion Bătrânu a împrăştiat
prin sat xerocopii ale procesului verbal de predare-primire, încheiat între
preotul Dragoş Ivănescu şi preotul Popa Sorin,
de la parohia Găvăneşti, contrasemnat de protoiereul Iancu Militaru, pentru a
se demonstra că preotul Dragoş a plecat de bună voie, fără a fi forţat, ceea ce
nu este adevărat. Mai mult, ieri s-a transmis zvonul că vor veni mascaţii să
alunge lumea care se va strânge la biserică. După cum vedeţi, şi asta a fost o
minciună”, ne-a spus consilierul local Alin Gogoi.

 

”Nu am semnat de bună voie”

 

Pe de altă parte, protoiereul
Iancu Militaru, a încercat să explice mulţimii furioase, adunată în număr mare,
miercuri dimineaţa, în curtea bisericii din Buzescu, faptul că:”Părintele Dragoş
Ivănescu a fost transferat conform deciziei cu numărul trei, începând cu 1
ianuarie 2011, la parohia Găvăneşti. La biserica Buzescu, părintele Ivănescu
era ”preot 3”, iar la Găvăneşti este preot paroh, deci a fost avansat în grad.
Părintele a fost foarte mulţumit, neavând nimic de reproşat”.

În acest punct al discursului
protoiereului Militaru, mulţimea a început să vocifereze, spunând că ”a fost
forţat să semneze”.

Acuzaţia a fost respinsă de protoiereul
Alexandriei, cerând preotului Ivănescu să confirme că nu au existat niciun fel
de ingerinţe în semnarea deciziei de mutare.

Numai că preotul   Ivănescu a avut o reacţie contrară aşteptării
protiereului, spunând că:”Am fost forţat să semnez. Ba chiar intimidat,
trezindu-mă cu decizia pusă sub nas, pentru a o semna”.

Acesta a fost semnalul care a
declanşat ceea ce avea să urmeze, forţându-l pe Iancu Militaru să încerce
gestionarea situaţiei prin plecarea rapidă din faţa mulţimii. Însă cum singura
ieşire era prin mulţime, a încercat să creeze un moment surpriză, plecând
direct printre cei prezenţi, apărat doar de preotul Dragoş Ivănescu, care se
opunea mulţimii ca protoiereul să nu fie lovit. Decizie greşită, pentră că mulţimea
la copleşit, iar dacă organele de poliţie nu s-ar fi ivit la timp să-l scoată
din mâinile enoriaşilor, lucrurile ar fi degenerat.

În timp ce poliţia îl proteja
spre al scoate din curtea bisericii pe protoiereul Alexandriei, mulţimea striga
tot felul de lucruri, pe care nimeni nu a dorit să le infirme. Printre acestea:
”Unde este staţia de sonorizare, pentru care am dat 9 milioane de lei?” sau ”De
ce aţi adus aceşti doi fraţi preoţi la Buzescu, tocmai de la Botoroaga? Au fost
izgoniţi de acolo?” ori ”Preotul Dragoş nu are nici bicicletă, iar cei doi preoţi
hoţi au Tuareg-uri”.

 

”M-au bătut cu pumnii şi picioarele în altar”

 

Dragoş
Ivănescu a dorit să facă unele precizări în privinţa situaţiei create:”În data
de 13 ianuarie 2011 am fost chemat de părintele protoiereu Iancu Militaru pentru
a mă înştiinţa că am fost transferat din funcţia de preot al parohiei Buzescu
în parohia Găvăneşti, comuna Vităneşti. Motivul se întemeiază pe aşa zisele
certuri dintre mine şi preoţii Ciprian Moşu şi Dan Moşu, aducând în scris
mărturii mincinoase pentru a fi pedepsit, deşi adevăraţii vinovaţi erau chiar
ei. Nu le conveneau de mine pentru că ştiam anumite nereguli în administraţia
parohiei, putând prezenta probe în acest sens. Am fost condamnat în lipsă, P.S.
Galaction Stângă, Episcop al Alexandriei şi Teleormanului, a fost dezinformat.
Eu nu am făcut cerere, nici în scris, nici verbală, pentru a fi transferat, şi
nici nu s-a făcut o anchetă pe situaţia respectivă. Faptul că am semnat aceste
documente, a fost semn de supunere. Părintele protoiereu m-a intimidat cu
declaraţia clasică ”Mortul nu se mai întoarce de la groapă”. Dezmint declaraţia
prea cucernicului părinte protoiereu, Iancu Militaru, prin care mi-am exprimat
dorinţa de a fi singur la o parohie. Dezmint şi declaraţia părintelui paroh
Ciprian Moşu că aş fi plecat de bună voie. Sunt nemulţumit pentru pedeapsa
primită. Solicit organelor de drept să verifice că fraţii Moşu au două locuri
de muncă cu normă întreagă, având cărţile de muncă la liceele din Alexandria,
fapt care, dacă se dovedeşte, încalcă Codul Muncii.

În ziua
de 10 aprilie 2009, orele 10.15, după Sfântul maslu, preotul Ciprian Moşu şi
Dan Moşu m-au bătut cu pumnii şi picioarele în Sfântul altar, în faţa sfintei
mese şi în spatele sfintei cruci, fiind de faţă şi cântăreţul  Ion Bătrânu, care a ieşit afară fără să
intervină în vreun fel. Am şi certificat medico-legal în acest sens”.

 

 

”Mi-au bătut copilul, iar aici nu-l mai las, că îl omoară”

 

Am reuşit să stăm de vorbă şi cu
tatăl preotului implicat în acest scandal, Paul Ivănescu, care încerca să spună
mulţimii că mai rău îi face lui Dragoş, pe care se pare că P.S. Galaction îl va
caterisi: ”Şi în preoţie este ca în armată. Întâi te supui ordinelor, apoi
raportezi. Copilul meu nu a fost mutat de bună voie de aici. Au fost anumite
situaţii conflictuale care au dus la această decizie. Mutarea fiului meu vine
tocmai pe fondul aplanării acestor certuri. Este adevărat că băiatul meu a fost
bătut în altar, dar nu am raportat. Am tăcut ca un miel la tăiere. Aşa cum
Iisus a fost răstignit pentru mărturii mincinoase, la fel şi fiul meu, tot
pentru mărturii mincinoase. Chiar şi dacă se va reveni să fie mutat în comuna
Buzescu, nu-l mai las eu, pentru că va fi nevoit chiar el să ceară urgent
transferul în altă parte. Pentru că aici nu se poate trăi cu cei doi preoţi Moşu.
Sunt oameni înrăiţi.

Eu sunt de acord pentru plecare,
altfel îmi omoară copilul. Face o congestie cerebrală şi gata, se termină
totul”.

 

”Preotul Dragoş Ivănescu trăieşte în preacurvie şi este bătăuş”

 

 

Acuzele aduse fraţilor Moşu au
venit din partea mulţimii, a preotului Dragoş Ivănescu şi a tatălui acestuia.
Cei doi fraţi nu au fost de faţă să se apere, mai mult, existând voci care
afirmă – fără ca autorul articolului să gireze afirmaţia, ci doar să consemneze
– că în noaptea de dinaitea acestei răzmeriţe publice din curtea bisericii fraţii
Moşu, plus o persoană din administraţia publică locală, ar fi participat la o
agapă în comuna Peretu, la o persoană cunoscută în spaţiul public judeţean, dar
pe care nu o menţionăm, nefiind implicată în situaţie, aşa cum este şi cazul
persoanei din administraţia locală.

Demersul nostru de imparţialitate
şi-a atins scopul, când la desele încercări de a da unul din cei doi fraţi Moşu,
ne-a răspuns preotul Ciprian, care vădit contrariat de ceea ce se spune a făcut
următoarele precizări:”Acuzele sunt absolut nefondate. Părintele Dragoş are nişte
probleme de comportament total deviante, foarte grave. Eu l-am scăpat să nu ia
bătaie, într-o situaţie pe care nu vreau să o relatez. Să ştiţi că acesta
a  vrut să-şi bată profesorul de la
Seminarul din Turnu Măgurele, profesor care astăzi este inspector cu religia.
Tot părintele Dragoş este şi cel ce şi-a bătut un coleg de seminar, este vorba
de secretarul Protoieriei Roşiorii de Vede. Nu mai spun ce bătaie mânca de la
el fosta lui soţie, pentru că s-a despărţit”.

 

”Romilor le este frică de preotul Dragoş să nu se ia de nevestele lor”

 

Chiar dacă i-am spus preotului
Ciprian Moşu că această convorbire este înregistrată, acesta a
continuat:”Preotul Dragoş trăieşte în preacurvie, la care se adaugă şi alte
fapte anormale. Dar să ştiţi că eu nu am ţinut cont de aceste lucruri,
încercând să am o conduită corectă faţă de părintele Dragoş. Dumnealui i-a
intoxicat pe cei din comună, dar nu are coerenţă în ceea ce spune, fiindcă
totul este o mare minciună. Să ştiţi că este şi o implicare politică la mijloc.
Am aflat, printr-o mărturisire a unui jurnalist, că tot ceea ce s-a întâmplat
aici şi televizat pe posturile naţionale a fost plătit. Ca şi astăzi (n.a. miercuri,
19 ianuarie), duminica trecută s-au adunat oameni care nu au nici în clin, nici
în mânecă, cu sfânta biserică, dar în schimb protestează, judecând pe preoţii
dumnealor.

Să  ştiţi că mulţi credincioşi din Partida
Romilor sunt nemulţumiţi că dumnealui este necăsătorit. Aceştia, fiind mai mult
plecaţi prin ţară, se tem că preotul Dragoş ar putea să se atingă de soţiile
lor, rămase singure acasă.

Avem dovezi certe că preotul
Dragoş a fost în parohie să instige lumea. Ce nu se ştie este că nu-mi stă mie
în putinţă să îl mut pe Dragoş Ivănescu, această putere având-o superiorii noştri.
Dar scopul nedeclarat al preotului Dragoş este cunoscut de toţi, acela de a ne
forţa, pe mine şi fratele meu, să părăsim această biserică”.

 

”Ne-a luat banii şi nu ne lăsa nici la wc-eu”

 

Ar fi fost nefiresc să nu punem
în această ecuaţie nefirească pentru orice credincios şi afirmaţiile publice
ale celor prezenţi la acest eveniment.

Localnicul Toma Mohorea clama în
faţa mulţimii ideea că a lucrat împreună cu fiul şi ginerele său la renovarea
apartamentului din Alexandria al preotului Ciprian Moşu, fiind trataţi injust:”Ne-a
oprit cu japca 25 de milioane de lei vechi din munca noastră. Am avut paznic
lângă noi pe soţia preotului, ca să ne verifice la tot ce facem. Nu ne-a dat
niciun pahar de apă, nici măcar un colac să mâncăm, aducându-ne tot de acasă.
Ne rugam de vecini să ne lase la wc-eu, că acolo  nu aveam voie”.

 

”Dragoş şi-a prins nevasta în pat cu popa Adrian”

 

Legat de scandalul despărţirii de
soţie, Elisabeta Mihăilă consideră că Dragoş Ivănescu nu ar avea nicio vină,
deoarece:”l-am văzut când cumpăra în Penny să ducă la copii, la |Turnu
Măgurele, unde este stabilită acum fosta soţie cu copiii, spunându-mi că i se
rupe sufletul de ei, dar dacă aşa a dus-o capul pe ea. Chiar şi socrii îl
iubesc(…) Eu nu ştiu cum a fost, dar se auzise că a prins-o cu popa Adrian Culică. Pe care l-a dat afară de la biserică, aşa că
zic că a fost adevărat. Acum săracul Dragoş a rămas şi fără nevastă, singur,
iar dacă a luat-o pe fata asta de acum au tăbărât pe el de ce s-a însurat cu
ea. Fata asta a încercat să-şi ţină familia, pentru că nu făcea copii, înfiind
un copil, numai să-şi ţină bărbatul aproape, dar nu s-a putut, că ăla a plecat
cu fata în Spania. Acum au căşunat pe el, şi nu ştim de ce. Că nu a spart casa
nimănui, aşa cum i s-a întâmplat lui. A lăsat săracul şi tonul mai jos la
slujbă, că săriseră pe el ceilalţi popi că îi acoperă cu vocea. Aşa că popa
Ciprian s-a unit cu fratele său să-l termine. Nu este bine doi fraţi la un loc.
Eu nu am nimic cu cei doi fraţi, dar îmi este milă de popa Dragoş, că tare bun
era şi nu putea să nu te ajute dacă îl rugai ceva”.

Un lucru ni s-a confirmat, tot duşi
de localnici, şi anume faptul că în casa parohială fraţii Moşu locuiesc în
camerele spaţioase din faţă, iar Dragoş Ivănescu avea la dispoziţie un fel de
coşare, unde poţi intra doar îndoindu-te din mijloc.

Celelalte
acuze, privind sumele cerute pentru hramul bisericii, taxele de 1.700 000 de
lei, băgatul mâinii în buzunar pentru a se controla dacă persoana ce a invocat
lipsa banilor chiar spunea adevărul, faptul că au două servicii cu normă
întreagă, la şcoală şi la biserică, că şi-au adus o rudă care să îl înlocuiască
pe Dragoş Ivănescu ori că li se pregăteşte şi lor sancţiuni, numai preoţii
Ciprian Moşu şi Dan Moşu le vor putea explica enoriaşilor şi superiorilor, dacă
într-adevăr se confirmă.

Până la
proba contrarie, rămâne acest scandal care nu face cinste nimănui, mai ales unui
slujitor al Domnului.

SURSA: http://www.facebook.com/album.php?aid=31482&id=100000802880544

http://informatia.teleorman.eu


http://informatia.teleorman.eu

[ caption id="" align="alignleft" width="640" caption="http://informatia.teleorman.eu/"][/caption]

Informatia Teleormanului


Neintitulat


    

Atentat cu bombă în comuna Plosca

 

 

Strada Sfânta Vineri din Roşiorii de Vede, zona Inox cum era poreclită în perioada lui Ceauşescu – tinerii de aici fiind implicaţi în mari lupte de stradă cu omologii din zona Izbiceanu şi de la Şcoala de şoferi-, a devenit, de curând, nu locul unde romii îşi fac veacul, ci locul de expediţie al unei bombe artizanale , ce a explodat în casa lui Constantin Ciolan, un localnic de 62 de ani din comuna Plosca, chiar în ajunul Anului Nou.

Expeditorul  ar fi un anume Vasile Marian, nume despre care cei din zonă n-au auzit. Nu este exclus ca persoana cu pricina să aibă altă identitate şi să fi ales o zonă pe care o cunoaşte şi care să nu ducă la el ori să se fi gândit că într-o zonă înnegurată, cu mulţi plecaţi sau veniţi din ţările Europei, mai ales din Anglia, ar fi foarte greu de demonstrat cine şi de ce a vrut să devină terorist.

Cert este că Poliţia, Parchetul şi serviciile specializate au clamat public trei variante: o reglare de conturi în familie, cunsocute fiind în comună certurile dintre fiul destinatarului bombei şi cumnatul acestuia, care în urmă cu doi ani i-a incendiat maşina,  o glumă proastă sau bomba a ajuns la o adresă greşită, prin transcrierea eronată a destinatarului.

Curios şi fără a-şi pune întrebarea cine este Vasile Marian, Ciolan a dat curs invitaţiei factorului poştal de a merge să ridice un colet de la poştă, unde a ajuns puţin după ora 10 şi jumătate. Întors  acasă, deşi atenţionat în glumă (sic!) de fiul său că poate este o bombă, Constantin Ciolan a despachetat un volum cartonat din Enciclopedia Universală Britanică acesta explodând în momentul ridicării copertei, împrăştiind cioburi, o baterie de 9V, piese de telefon şi mult fum. Mecanismul explozibil, care din fericire nu a făcut victime, fusese încastrat într-o adâncitură făcută în interiorul cărţii.

Tatăl şi fiul au ridicat apoi cu grijă encicolpedia buclucaşă pe care au predat-o şefului Postului local de Poliţie, care la rândul său a anunţat geniştii, trupele antitero, poliţia şi procurorii, care au descins în forţă într-o comună speriată şi înfricoşată, spre a rezolva o situaţie ce ridică mari semne de întrebare pentru viitor, considerând acest incident ca fiind un precedent.

Din buletinul informativ remis presei de scms. Adrian Ilicea, reţinem că :” La faţa locului au fost efectuate cercetări, ocazie cu care s-a stabilit că reclamantul a ridicat de la unitatea poştală un plic expediat pe numele său, care conţinea o carte în interiorul careia a fost amplasat un dispozitiv exploziv confecţionat artizanal. În momentul în care destinatarul a deschis cartea, dispozitivul s-a activat, producând o explozie de mică amploare, fară a cauza pagube materiale sau vatamari corporale persoanelor prezente. Pe parcursul cercetărilor s-a cooperat cu SRI în plan local şi cu structura judeţeană de informaţii a M.A.I., care au acordat sprijin în limita competenţelor legale. În cauză a fost întocmit dosar penal şi se efectuează cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „nerespectarea regimului materialelor explozive”.

Ancheta privind nerespectarea regimului materialelor explozive alimentează bănuielile că persoana în cauză nu era un oarecare, din moment ce a avut cunoştinţe în fabricarea unui explozibil artizanal.

C. Drăgăniţă

Dr. Geo Stroe, preşedintele Academiei DacoRomâne:



 

 

„O istorie a literaturii române, de la origini până în prezent” este buletinul de identitate european pentru această naţiune”

 

Editura Fundaţiei Academia DacoRomâne a publicat o lucrare de sinteză de mare întindere temporală, care a generat, însă, mari dispute mediatice, în general despre anumite imperfecţiuni, în special în ”ultimul mare capitol, cel consacrat criticii, teoriei şi istoriei literare contemporane, adăugat la ultima versiune în grabă, improvizat, redactat superficial”, după cum opinează Ion Simuţ într-un articol din ”România literară” (nr. 51-52 din 28 decembrie 2007). De ce aţi susţinut acest proiect ?

Această lucrare de sinteză, care poate fi asimilată unui buletin de identitate european pentru această naţiune, este o lucrare la care Ion Rotaru a muncit peste  treizeci de ani, fiind doar ”o istorie”, după cum o intitulează cu modestie marele critic literar. Probabil că acum vorbim de ultima istorie a literaturii române scrisă de o singură persoană. Spun aceasta pentru că se publică atât de mult astăzi, încât este imposibil ca un singur autor să citească şi să facă şi o sinteză critică a acestora. La un moment dat, profesorul Rotaru devenise o maşină de citit. Primea pe terasa unde lucra, ca să fac o asociere plastică, basculante de cărţi, din partea scriitorilor din  România, Basarabia şi de oriunde se scria în româneşte.

Şi aşa cum aţi sesizat, din punct de vedere al întinderii temporale, este o lucrare unică în literatura română, deoarece profesorul Rotaru înglobează Tărtăria, Ovidiu, antichitate, perioada străromână, medievala, modernă şi contemporană până în mileniul III, ceea ce depăşeşte ca întindere sinteza lui George Călinescu, care a făcut cercetare pentru aproximativ 500 de ani, oprindu-se la 1940. Nu vorbesc despre o comparaţie, mai ales că George Călinescu este cuprins în lucrarea studentului său favorit, Ion Rotaru. De altfel, într-un interviu, profesorul Rotaru spunea că este un „călinescian” din chiar prima generaţie, citind monumentala Istorie a lui Călinescu încă din anul apariţiei, 1941, când avea 18 ani, înainte de bacalaureat, mai cu seamă că această lucrare era interzisă în anii dictaturii antonesciene şi ai războiului.

Profesorul Rotaru avea un etalon de selecţie, pentru că el citea şi opera respectivului scriitor, dar avea şi discuţii cu acesta pentru ai înţelege caracterul. Avea un echilibru care dădea multă greutate deciziilor sale, fapt pentru care era poreclit ”neamţul”.

Lucrarea profesorului Rotaru este o operă vastă, care se adresează şi scriitorilor în devenire, deoarece sunt aici o mulţime de idei literare. Eu sunt convins că se va reedita, pentru că arma eternităţii unei naţiuni este cultura, şi în special limba şi literatura.

Sigur, mai sunt autori care au realizat o astfel de istorie a literaturii, şi este dreptul fiecăruia de a considerea că a făcut cea mai bună sinteză, dar timpul va cerne valoric.

Cum aţi ajuns să lucraţi la acest proiect cu profesorul Ion Rotaru?

Ion Rotaru a fost un fiu de ţăran, din Valea lui Ion, o localitate de daci liberi, care a ajuns să predea limba română la Sorbona. Şi cum întâmplarea joacă un rol important în vieţile noastre, soţia mea este din aceeaşi localitate cu profesorul Rotaru. Şi mergând eu în peţit la acea vreme, am întrebat pe o rudă a viitoarei soţii, despre o casă frumosă, aşezată pe o creastă de deal, aflând astfel că aceasta aprţinea marelui profesor. Şi aşa l-am cunoscut personal. Eu i-am  sugerat să realizeze o operă rotundă, dar mi-a replicat că nu am suficienţi bani pentru a susţine apariţia unei asemenea sinteze. Şi după cum s-a văzut, indiferent de cât de austeră este viaţa noastră economică, am găsit resursele de susţine editorial acest proiect.

Vă destăinui un fapt, care ţine tot de elaborarea acestei cărţi. Cu două săptămâni înainte de a încheia acest proiect, profesorul Rotaru m-a rugat să îi aduc să vadă cartea, spunându-mi că are o presimţire sumbră faţă de persoana sa. Am întrerupt corectura şi am tipărit-o în acel stadiu. Nu am văzut în viaţa mea un om mai fericit ca profesorul Rotaru, atunci când şi-a văzut ”cărţoiul”, opera sa de o viaţă. La numai trei zile distanţă s-a stins din viaţă. Acum am reeditat această ” O istorie a literaturii române, de la origini până în prezent”, ţinându-mă de cuvântul dat profesorului Rotaru, care sesizase că erau o serie de greşeli datorate tipăririi în grabă, realizând, după trei ani de la acel momnent, o ediţie definitivă, care este dealtfel donată de autor Academiei DacoRomâne, fiind unul din proiectele noastre fundamentele, alături de Enciclopedia dacoromână şi Tratat de istoria dacoromânilor.

Să înţeleg că Academia DacoRomână este o alternativă la Academia Română?

Nu este chiar o academie. Am pornit ca Institut naţional pentru Românitate şi Românistică, Ulterior, după moartea profesorului Ioan Călin, s-a transformat, pe şest, că vorbec mai neacademic, în Academia DacoRomână. Dar pentru a nu intra în conflict de interese cu academia de stat, după fuziunea cu Fundaţia ”Tempus”, am devenit Fundaţia Academia DacoRomână, cu supra titlul ”Tempus DacoRomâno Comterra”.

Gabriel Argeşeanu

Informația Teleormanului

« Nu înţeleg de ce, dar poporul român se autodistruge »


 

 « Nu înţeleg de ce, dar poporul român se autodistruge  »

-susţine marele bariton, Dan Iordăchescu -

 

Pentru oficialităţile locale şi, mai ales a profanilor în biobibliografia dumneavoastră, vreau să ne spuneţi dacă informaţiile prezentate că sunteţi pentru prima dată în Roşiorii de Vede sunt reale? S-au sunteţi a treia oară, conform unor note descoperita la mama dumneavoastră, a cărei mamă, bunica dumneavoastră,

este din Roşiorii de Vede?

Nu am amintiri despre bunica, pentru că aveam doar trei ani când s-a prăpădit. Am venit spre Roşiori de la Iaşi, unde ne fusese bombardată casa în martie 1944, imediat după 23 august. Atunci aveam14 ani. Cu pioşenie şi evlavie ascultam poveştile unui oraş, ca şi copil, mi se păreau fantastice, deşi am constatat peste ani  că erau adevărate. O lume fantastică care a  creat o lume a realităţii peste care  nu se poate trece. Ajunşi în acest oraş, despre care ştiu că ar fi mai vechi cu o două – trei sute de ani, faţă de atestarea documentară de 625 de ani, părinţii mei mi-au povestit despre bunica mea, Maria, care a purtat în suflet, ca pe o icoană, Roşiorul unde s-a născut. Un sentiment atât de profund încât mama, vorbea despre acest oraş ca şi cum s-ar fi născut aici, sentiment pe care a reuşit să mi-l transmită şi mie.

În clipa când am ajuns la hotarul Roşiorului, am simţit cum timpul face o acoladă în desfăşurarea sa. Nu ştiu dacă o concesie sau doar o atenţionare că am revenit la matricea maternă?

Mi-a răscolit copilăria, care este cel mai sacru fundament din viaţa unui om. Constantin Brâncuşi, care mă preţuia, în ciuda vârstei mele  juvenile, şi pe care l-am cunoscut la Paris în 1956, mi-a spus că: „Un om care pierde copilăria, trebuie să moară!”. Trebuie să existe ceva în noi care să ne susţină

Viaţa este aprigă. Este tumultoasă, cu suişuri şi coborâşuri. Trebuie să avem întotdeauna reacţia copilului,  pentru că numai copilul înţelege corect situaţia respectivă şi are şi un comportament adecvat.

În Roşiorii de Vede sunt prezent a treia oară, şi aveţi corectă informaţia, pentru că în anul 1954 am cântat aici cu marile bariton Petre Ştefănescu – Goangă. Pe atunci eram în anul patru la Conservator, unde făcusem un masterat de canto, chiar cu el. Am cântat atunci două piese. Mai mult, am cântat a doua zi şi la Alexandria şi la Caracal. Petre Ştefănescu – Goangă era socotit cel mai gras cântăreţ din ţara noastră, cu cele 167 kilograme cât cântărea, iar la Roşiori a avut cea mai ciudată întâmplare, când a mers la toaletă, care avea acel sistem vechi al closetului de ţară, a rămas înţepenit, iar după un timp am fost şocaţi de nişte urlete prin care Goangă cerea ajutor. Bineînţeles este o povestioară nostimă, de care mi-am adus aminte zilele trecute.

Am avut atunci un succes extraordinar, fiind cu toţii aplaudaţi îndelung, de, cred, vreo 200 de oameni.

 

Care este crezul ce va călăuzit în cei 61 de ani de carieră neîntreruptă?

 

Vocea nu este a trupului, este a spiritului, a sufletului. Sigur, trupul o emite. Dar dacă sunetele nu le îmbraci cu povaţa lucrurilor bune, cu vibraţia sentimentelor frumoase, degeaba mai eşti artist.

Când aţi realizat că aveţi vocaţia unui mare artist?

 

La Iaşi, când aveam 16 ani, şi am cântat în corul Mitropoliei, fiind propus de profesorul meu de muzică, Gheorghe Carp, de la Colegiul Naţional. M-au pus să fac şi un solo, ceea ce era fantastic, pentru că eu aveam vârsta aceea, şi nu se mai pomenise aşa ceva. Dar ei au avut acest curaj, dându-mi să cât „Doamne, Doamne miluieşte” de Lindermaier. Atunci am avut revelaţia că ceva special se petrece cu mine. Dumnezeu m-a miluit. Şi am ajuns să am acest renume.

Am cântat în faţa a zeci de milioane de spectatori şi telespectatori, pentru că spectacolele mele din Statele Unite au fost televizate. Mai exact, în 17 ani am susţinut 26 de turnee pe pământ american.

În Germania am fost în 46 de turnee, în Grecia 52. Cel mai important din aceste sute de turnee, este că tot ce mă înconjura am primit cu bucurie. Eu nu am eludat niciodată ascultarea altor cântăreţi, pentru că am vrut să învăţ  şi eu. Sunt unii care se ascund în turnul de fildeş, punând la geam pancarta cu „sunt cel mai bun”. Eu nu, am luat de la toţi câte ceva şi, printr-un discernământ propriu, am reţinut ce am crezut că este cel mai bine şi mă reprezintă. Şi aceasta m-a adus la adevărata împlinire.

 

Se cunoaşte maestre, că nu poţi avea o liniaritate în a performa permanent pe scenă. Spuneţi-mi cu ce artist v-aţi completat cel mai bine pe scenă şi cum aţi făcut publicul să nu simtă momentele mai puţin faste care se petreceau în interiorul personajului pe care îl interpretaţi pe scenă?

 

Niciodată nu m-am dus la un spectacol cu gândul de a nu-mi împlini menirea pe scenă. Să ştiţi că la mine cântatul nu este o profesiune, este un ideal de împlinire a vieţii. Pentru că la un har pe care ţi l-a dat Dumnezeu  nu-i poţi spune profesiune. Am avut o dorinţă tumultoasă, egoistă, dar în sensul bun, de a aduce bucurie celor din faţa mea. Când le zăresc licărul de fericire din ochi, produs de ceea ce au văzut şi auzit pe scenă, sunt emoţionat şi bucuros că îmi împlinesc menirea cu fiecare spectacol.  Plecând acasă dintre ei, sunt convins că veni momentul când mă vor rechema. Să ştii, pentru mine contează mult gestica şi mimica, pe care mi-am însuşit-o în anii de teatru , probabil de aceea mi se sesizează momentele când nu sunt în formă maximă. Suntem şi noi oameni, cu bucurii, tristeţi şi suferinţe .

Este o zonă în care aceste stări de disconfort, trebuie să gândeşti ca cel mai mare tenor al lumii Enrico Carusso, care spunea că el cântă în toate cele şapte zile ale săptămânii şi, într-una din zile sunt în formă maximă, iar în celelalte nu; dar prin experienţă, tehnică şi jocul scenic ,completat de bucuria de a cânta, el convingea publicul în toate apariţiile scenice că era  în formă maximă, chiar dacă atunci avea o supărare sau o durere fizică

Pentru mine va rămâne în sufle Constantin Stroescu, marele meu profesor, Maria Snejina, cu care am cântat la debutul meu la Opera Română, în „Nunta lui Figaro”, Luciano Pavaroti, eu fiind singurul cântăreţ de operă român care a cântat cu el. Nu o spun cu egoism sau emfază, dar a cânta cu el, înseamnă a avea o carte de vizită extraordinară. Era şi un foarte bun coleg, care m-a plimbat prin Milano, ţinându-mă de braţ şi explicându-mi despre tot ceea ce vedeam. Îmi aduc aminte că eram la Amsterdam, iar Pavaroti m-a sunat şi mi-a spus că îşi doreşte să cânt în spectacolul aniversar de la Modena , din 24 iunie, spectacolul ce marca pentru Pavaroti împlinirea vârstei de 60 de ani. Continui cu Placido Domingo, despre care nu mai este nevoie să vorbesc, Renata Scotto, a treia soprană a lumi. Mari cântăreţi ai lumii.

 

Gabriel Argeşeanu

 

Note biografice: Dan Iordachescu s-a nascut în Vânju Mare având o descendență moldovenească. A absolvit Facultatea de Teatru din Iași (1948-49), apoi Conservatorul de Muzică “Ciprian Porumbescu” din București (1952-56); aici a fost îndrumat de o elită a pedagogiei de canto românești: maeștrii Constantin Stroescu, Petre Ștefănescu Goangă, regizorii Jean Rânzescu ,Panait V. Cottescu și dirijorul Jean Bobescu. A făcut studii complementare de canto la Salzburg (Mozarteum 1956), Paris (1958-60) și Roma (1960).

Dan Iordachescu a debutat în București în decembrie 1949 la Teatrul C.C.S. în rolul “Chiaburul” din opereta “Cântec de viață nouă” de Florin Comișel, fiind îndrumat vocal si tehnic de marea cântăreață de operă Maria Snejina. Ca prim solist a debutat în decembrie 1956 la Teatrul de Operă și Balet din București.

A întreprins 262 de turnee internaționale în 61 de țări (România, Polonia, Bulgaria, Ungaria, Grecia, Turcia, Rusia, Finlanda, Iugoslavia, Bosnia, Croația, Slovenia, Cehia, Slovacia, Austria, Italia, Elveția, Germania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, Franța, Principatul Monaco, Spania, Portugalia, Anglia, Irlanda, Ucraina, Estonia, Lituania, Letonia, Gruzia, Armenia, Uzbekistan, Moldova, SUA, Canada, Mexic, Guatemala, Panama, Venezuela, Brazilia, Peru, Columbia, Argentina, Liban, Israel, Iran, Singapore, Thailanda, Malaesia, Indonezia, China, Japonia, Hong-Kong, Filipine, Egipt, Algeria, Maroc), în 61 de capitale, peste 80 de metropole și 331 de orașe ale lumii.

În cele aproximativ 1100 spectacole de operă pe care le-a susținut pe tot globul a cântat 45 de roluri importante; a cântat peste 1500 de lieduri în cele aproape 1600 de recitaluri. Cariera sa l-a purtat pe cele mai importante scene de operă între care Teatro alla Scala din Milano, Viena StaatsOper, Opera de Paris, operele din Seattle, Hamburg, Munchen, Berlin, Sankt-Petersburg, Los Angeles, San Francisco, New York, Dallas sau Bolșoi din Moscova, avandu-i ca parteneri pe Mario Del Monaco, Placido Domingo, Mirella Freni, Renata Scotto, Virginia Zeani, Montserrat Caballé, Luciano Pavarotti, J. MacCracken, Franco Corelli, N. Rossi-Lemeni, Giuseppe Di Stefano și alții sub bagheta lui Riccardo Muti, Lorin Maazel, Georges Pretre, Zubin Mehta, M. Rostropovitci, Tullio Serafin, Sir Colin Davis etc.

A participat la 31 de Festivaluri europene, americane si sud-est asiatice. A fost Președinte de onoare al Festivalului Donizetti de la Zvolen – Bratislava 1993-1999, Președinte al Concursului Internațional Maria CallasSalonic – martie 1978, a fost membru în juriile concursurilor internaționale la Vichy, Franța – august 1979; Lansing University – aprilie-mai 1978; Michigan, Statele Unite – 1979; Ann Arbor University – iunie 1979; Cardiff, Anglia – iulie 1983; Salonic și Veria – din 1989 până în 2005 (de trei ori președinte).

Din 1979 a susținut cursuri de masterat în Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Filipine, Grecia, Turcia (locuind 6 ani și jumătate la Istambul) și România. A fost Profesor universitar la Academia de Muzică din București. Din 1993 Dan Iordachescu este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.

 

 

 

 

Maestrul

Maestrul impreuna cu primarul Ion Nutu

Dinu Eduard acuză polițiștii din Teleorman


[ caption id="" align="alignleft" width="568" caption="1"][/caption]

2

4 - 5

7

Poliția din Teleorman, mână-n mână cu infractorii


[ caption id="" align="alignleft" width="570" caption="3"][/caption]

Informația Teleormanului, miercuri, 25 noimebrie


[ caption id="" align="alignleft" width="568" caption="1"][/caption]

 

2

 

3

 

4

5

6

 

7

8

La Școala ”Zaharia Stancu” din Roșiorii de Vede, toamna se numără ”bobocii”


[ caption id="" align="alignleft" width="569" caption="3"][/caption]

Informația Teleormanului, miercuri, 24 noiembrie


[ caption id="" align="alignleft" width="568" caption="1"][/caption]

2

3

4

5

7

8

Informația Teleormanului, vineri, 19 noiembrie


[ caption id="" align="alignleft" width="569" caption="1"][/caption]

2

3

4

5

7

8

Informația Teleormanului, joi, 18 noiembrie


[ caption id="" align="alignleft" width="570" caption="1"][/caption]

2

3

4

5

7

8

Informația Teleormanului, marți, 17 noiembrie


[ caption id="" align="alignleft" width="569" caption="pag 1"][/caption]

pag 2

pag 3

pag 4

pag 5

pag 7

pag 8

Informația Teleormanului, marți, 23 noiembrie 2010


[ caption id="" align="alignleft" width="569" caption="pag 1"][/caption]

pag 2

pag 3

pag 4

pag 5

pag 6

pag 7

pag 8

„The Lower Danube in prehistory: landscape changes and human-environment interactions”


 

    MUZEUL  JUDEŢEAN  TELEORMAN
str. 1848, nr. 1, Alexandria , 140033, jud. Teleorman

tel/fax: 0247-314761, e-mail: muzjudteleorman@yahoo.com

                                               

 

 

                                                     COMUNICAT DE PRESĂ

     Muzeul Judeţean Teleorman şi Cardiff University, School of History, Archaeology and Religions organizează în zilele de 3, 4 şi 5 noiembrie 2010 , conferinţa internaţională „The Lower Danube in prehistory: landscape changes and human-environment interactions” („Dunărea de Jos în preistorie: schimbări ale peisajului şi interacţiunile dintre om şi mediul natural”).

      Conferinţa este parte integrantă a Proiectului „Măgura Past and Present” („Măgura Trecut şi Prezent”), proiect cu finanţare europeană derulat în cadrul Programului „Cultura 2009-2013”.

      Partipanţii vor analiza, în cadrul unor sesiuni de lucru, modificările peisajului din preistorie la Dunărea de Jos. Cronologic, este inclusă perioada de timp cuprinsă între paleolitic şi sfârşitul epocii bronzului, iar din punct de vedere geografic, întreg bazinul Dunării de Jos.

     Subiectele abordate vor viza: aşezările şi mediul uman construit, reconstituirea paleomediului, schimbările şi interacţiunile culturale, peisajul şi spaţiul funerar, sezonalitate, subzistenţă şi surse de materii prime , peisajul şi tehnicile moderne de înregistare.

 Conferinţa se va bucura de participările unor specialişti de la universităţi, institute de cercetare şi instituţii muzeale de prestigiu, atât din străinătate, cât şi din ţară: Departamentul de Antropologie al Universităţii din San Francisco, SUA, Universităţile din Cardiff, Edinburg, Aberystwyth, Sheffield, Marea Britanie, Universitatea din Toulouse, Franţa, Universitatea din Sibiu, Institutele de Archaeologie din Sofia şi Bucureşti, CIMEC Bucureşti, Muzeul de Istorie Naturală din Paris, muzeele din Shoumen, Isperih şi Vratza, Bulgaria, muzeele din Alexandria, Bucureşti, Brăila, Călăraşi, Constanţa şi Tulcea.

    Lucrările conferinţei se vor desfăşura la sediul Muzeului Judeţean Teleorman din Alexandria, iar limbile oficile de dezbatere vor fi engleza şi franceza.

Biroul de Presă

„Măgura Past and Present” („Măgura Prezent şi Trecut”)


 

    MUZEUL  JUDEŢEAN  TELEORMAN
str. 1848, nr. 1, Alexandria, 140033, jud. Teleorman

tel/fax: 0247-314761, e-mail: muzjudteleorman@yahoo.com

                                               

 

 

                                                     COMUNICAT DE PRESĂ

 

 

 

         Muzeul Judeţean Teleorman  deschide miercuri, 3 noiembrie 2010, ora 14.30, expoziţia temporar ă a proiectului „Măgura Past and Present” („Măgura Prezent şi Trecut”).

      Desfăşurat în cadrul Programului „Cultura 2009-2011” şi finanţat din fondurile Uniunii Europene, proiectul „Măgura Past and Present” („Măgura Trecut şi Prezent”) face parte dintr-un proiect mai amplu desfăşurat de către 10 parteneri din diferite state de pe continent (Portugalia, Irlanda, Marea Britanie, Lituania, Italia, Spania) intitulat „Trans-formation”.

      Proiectul de la Măgura, derulat de către Universitatea din Cradiff şi având ca partener local Muzeul Judeţean Teleorman, şi-a concentrat atenţia asupra acestei comune .

      Măgura a fost cunoscută, în primul rând, din punct de vedere arheologic fiind unul dintre cele mai bogate locuri în asemenea vestigii de pe teritoriul judeţului şi din sudul României.

     Noul proiect a venit cu un mod de abordare diferit şi a vizat tot ceea ce presupune schimbările asupra mediului înconjurător, de la intervenţia fizică exercitată de om, până la transformarea prin artă acestuia. Arta a fost înţeleasă într-un termen larg şi a implicat aspecte legate de arhitectură, arheologie, arhitectură peisagistică şi artă performativă. Obiectivul general a fost acela de a implica o serie cât mai mare de specialiştii, dar şi a unor segmente ale comunităţii locale, în special a generaţiei de vârstă şcolară.

    Scopul final al proiectului este acela de a folosi arta pentru dezvoltarea locală a unor regiuni din Europa, mai ales unele regiuni cunoscute ca fiind defavorizate.

   Cu aproape patru luni înainte de terminarea proiectului (14 februarie 2010), cei implicaţi au considerat necesar că este momentul să prezinte publicului o parte a rezultatelor obţinute prin intermediul acestei expoziţii temporare care va rămâne la dispoziţia vizitatorilor până la data 3 aprilie 2011 .

    Expoziţia se deschide într-un spaţiu integral reamenajat cu fonduri puse la dispoziţie de proiect şi se bucură de o serie de mijloace de prezentare, începând de la cele clasice până la cele moderne, multimedia.

 Expoziţia cuprinde, în primul rând, lucrări realizate de către elevii Şcolii de Arte şi Meserii Măgura pe parcursul workshop-urilor desfăşurate în vara acestui an, dar şi lucrări artistice şi fotografii realizate de către artiştii plastici şi specialiştii participanţi la proiect.

    Două filme de scurt metraj intitulate „Veşnicia s-a născut la sat” şi „Măgura 4×4”, care încearcă să prezinte realităţile cotidiene din localitate, vor fi proiectate în cadrul expoziţie. Fondul sonor al spaţiului expoziţional va fi asigurat prin redarea unor compoziţii muzicale, cu sunete autentice ale comunei.

     Realizarea acestui proiect a fost posibilă şi datorită implicării permanente a autorităţilor locale, a Primăriei Măgura, dar şi a Şcolii de Arte şi Meserii Măgura, a tuturor locuitorilor din comună, cărora acest proiect le este dedicat.

Biroul de Presă

Cititi Informatia Teleormanului din 4 noiembrie


Cititi ziarul de maine. Cotidianul Informatia Teleormanului de maine, citit azi. Singurul ziar din Romania in acest format.

[ caption id="" align="alignleft" width="640" caption="pagina 1"]pagina 1[/caption]

pagina 2

pagina 3

Pagina 4 - Cenaclu

Pagina 5 - Cenaclu

Pagina 6 -Mica si mare publicitate

pagina 7

pagina 8

Informatia Teleormanului


pagina 8 
pagina 1

[ caption id="" align="alignleft" width="568" caption="pagina 2"][/caption]

pagina 3

pagiona 3

Pagina 4

Pagina 2

Pagina 5

pagina 6

pagina 6

pagina 7

pagina 7

Nunta anului la Calmatuiu de Sus. Filmare Gabriel Argeseanu


Cenaclu la @literatura.rosiorinews


[ caption id="" align="alignleft" width="573" caption="Domnita Neaga "][/caption]

Acum citiți Informația Teleormanului


pagina 1

pagina 2

pagina 4

pagina 4

pagina 5
pagina 5

 

pagina 6 

pagina 7 

pagina 8 

Va invit sa cititi Informatia Teleormanului. Cititi acum ce va aparea in presa de maine. 

Numai pe Rosiorinews,  citesti azi ziarul de maine! 

Convingeti-va singuri.

Citiți Informația Teleormanului de mâine!


[ caption id="" align="alignleft" width="570" caption="pagina 1"][/caption]

pagina 2

pagina 3

pagina 4

pagina 6

pagina 7

pagina 8

Citiți ziarul Informația Teleormanului, numai pe Rosiorinews


pagina 1
pagina 2

pagina 2

 

pagina 3

pagina 3

Începând de azi, ziarul Informația Teleormanului poate fi cititit numai pe Rosiorinews.
Mai mult, după ora 16, citiți azi ziarul de mâine!

pagina 4
pagina 5
pagina 6
pagina 8

Rosiorii de Vede: Balciul si Zilele municipiului


Articol in Informatia Telormanului despre Roland Maroteaux


[ caption id="" align="alignleft" width="569" caption="articol de Gabriel Argeseanu"][/caption]

Pagina 4

Incitant la CENACLU


 

La ziarul Informația Teleormanului, contrar tendințelor de depersonalizare a celorlalte publicații locale și județene, aservite politic, fără personalitate jurnalistică, am inițiat, împreună cu Ion Nuță, redactorul șef, o pagină de cultură. Este o pagină compactă, care sâmbăta împlinește efortul zilnic de a introduce în pagini știri din sfera culturi ; este adevărat subminate de puternicul impact al cotidianului atroce dat de politic și debandada socială, într-o societate crescută diform la umbra unei lovituri de stat, spoită cu roșul unei Revoluții ce nu și-a pedepsit călăii.

Unii au ”fata de la pagina 5”, noi avem ”Cenaclu” la  pagina 5.

Cum nu avem alta posibilitate, voi atașa jpg aceasta pagină, care descărcată va fi lizibilă. Așa cred.

Informatia Teleormanului

Cititi pagina de CENACLU


La ziarul Informația Teleormanului, contrar tendințelor de depersonalizare a celorlalte publicații locale și județene, aservite politic, fără personalitate jurnalistică, am inițiat, împreună cu Ion Nuță, redactorul șef, o pagină de cultură. Este o pagină compactă, care sâmbăta împlinește efortul zilnic de a introduce în pagini știri din sfera culturi ; este adevărat subminate de puternicul impact al cotidianului atroce dat de politic și debandada socială, intr-o societate crescută diform la umbra unei lovituri de stat, spoită cu roșul unei Revoluții ce nu și-a pedepsit călăii.

Unii au ”fata de la pagina 5”, noi avem ”Cenaclu” la pagina 5.

Cum nu avem alta posibilitate, voi atașa jpg aceasta pagină, care descărcată va fi lizibilă. Așa cred.

Pagina 5 la Informația Teleormanului: CENACLU

Shihan Roland Maroteaux la Roșiorii de Vede


Timp de trei zile, 1 – 3 octombrie , la Roșiorii de Vede se desfășoară primul stagiu internațional ”Takeda – Ryu Maroto – Ha”, la care participă peste 160 de sportivi. Organizator este Asociația ”Azi pentru viitor teleormănean – IGNIS”, în parteneriat cu Federația Română de Aikido – departament Aikijutso, Clubul ”Satori Do” și Primăria Roșiorii de Vede. Parteneri media sunt Radio România Actualități și ziarul ”Informația Teleormanului”.

[ caption id="" align="alignleft" width="448" caption="Maroteaux primind distinctii din partea oficialitatilor"][/caption]

Invitați speciali sunt Shihan Roland Maroteaux, 9 dan, președintele Federației Mondiale de Takeda Ryu, și Serge Charlopoux, președintele Federației Europene de Takeda Ryu.

Roland Jean Maroteaux, singurul maestru european recunoscut de cea mai veche federatie de arte marțiale din Japonia – Dai Nihon Butokukai, începe să practice judo în anul 1961 la Metz. În 1974 el devine primul Shihan (maestru) în Jujitsu Hakko Ryu sub îndrumarea lui Soke Ryuho Okuyama (Bu-jukushi Goshindo Hakko Ryu – Japonia).

Roland Maroteaux primit cu paine si sare de primarul Ion Nutu si viceprimarul Silviu Voicu

Maroteaux si Charlopeaux

În 1988, Maroteaux devine Joden Shihan în Sobudo Takeda Ryu – titlu decernat de Soke Hisashi Nakamura (Nihon Sobudo Rengokai – Japonia.
În prezent deține 9 Dan Aikijutsu, 6 Dan Aikido, 5 Dan Iaido (sabie), 5 Dan Jodo (baston) și titlul de Hanshi.

Moroteaux este președintele fondator al World Takeda Ryu Marotokan Federation (WTMF), consilier tehnic pentru Franța în Aikijutsu – Iaido pentru International Budo Association și membru al Hnashi no Iinkai International.

Cei doi oaspeti, alaturi de primarul Ion Nutu, traducatorul Adrian Popescu si promotorul acestui stagiu, Liviu Voiculeanu, alaturi de sotia sa Aura Voiculeanu, și Cristian Laibar

stagiul de pregatire in sala Colegiului ”Anghel Saligny”

Aikijutsu predat la școala Takeda Ryu MarotoHa este o metodă de autocontrol în fața unui eventual pericol fizic. Este o știință, o artă și o filosofie, totul bazat pe nonviolență.

Demonstratii participanti

Demonstratii participanti

Demonstratii participanti

Prezența maestrului Roland Jean Maroteaux la stagiul internațional de la Roșiorii de Vede se datorează soților Voiculeanu, Aura și Liviu, cei ce se ocupă de destinele Clubului Sportiv ”Satori Do”.

Miss și mister la ovinele Capnegru de Teleorman


La Agralimex-2010

Miss și mister la ovinele Capnegru de Teleorman

Azi, pentru cinci zile, își deschide porțile pentru public ”Târgul Național pentru Agricultură și Industrie Alimentară ”Agralimex-2010”. Așa cum anunțau organizatorii vor fi multe puncte de atracție pentru specialiști și vizitatorii. Primul, care are o dimensiune hazlie la prima vedere, este concursul de ”miss și mister” pentru cea mai frumoasă oaie și cel mai frumos berbec din rasa ”Oaia Capnegru de Teleorman”, recent omologată ca rasă. Vor intra în concurs numai ovinele aflate la standul expozițional.

Conform dr. ing.  Ruxanda Joițoiu, președintele  Asociației Crescătorilor de ovine și Caprine: ”Această rasă are precocitate și prolificitate mare, la naștere masculii având, în medie, 5, 8 kilograme , iar femelele 5,1 kilograme, pentru ca în stare adultă să ajungă la cel puțin 60  kilograme femelele și  95 kilograme masculii.  Se caracterizează printr-o  mare  capacitate de transmitere a caracterelor  la descendenți, prin predominanță  în cazul  încrucișărilor, chiar în prima generație, prin buna adaptabilitate la condițiile diferite de climă și mediu. ,,Oaia Capnegru  de Teleorman” contribuie la accelerarea și ameliorarea genetică a efectivlor  de ovine din județ și  din țară, unde deja este difuzată în 27  de județe.  Are o producție de lapte situată în jurul a 200  litri”.

CAMERA DE COMERȚ, INDUSTRIE ȘI AGRICULTURĂ TELEORMAN


Economistul Paul Șchiopu despre

CAMERA DE COMERȚ, INDUSTRIE ȘI AGRICULTURĂ TELEORMAN

 Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Teleorman este o organizație neguvernamentală și autonomă, fondată în 1864, pe baza Decretului Domnesc  dat Alexandru Ioan Cuza, inițial cu sediul  la Turnu Magurele , în acea perioadă fiind reședința județului. A fost cunoscută sub titulatura “Camera de Comerciu și de Industrie Turnu Magurele”, având arondate în circumscripție județele Teleorman, Muscel si Argeș. În anul 1949 își intrerupe activitatea din considerente legate de noua politică administrativă comunistă, revenind în activitate abia în iunie 1990 – urmare a Decretului-Lege 139 din 11 mai 1990 -, la  inițiativa a 64 de agenți economici teleormăneni, sub actuala titulatură “Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Teleorman”.

Nu toate Camerele au vocabula ”Agricultură”

 

Prin urmare, organizatorul tradițional al Târgului Național pentru Agricultură și Industrie Alimentară ”Agralimex”, Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Teleorman împlinește două decenii de la reînființarea postdecembristă. O ocazie perfectă pentru economistul Paul Șchiopu de a da publica o monografie cu atât mai interesantă cu cât arhivele au dispărut în mare parte. Interesant este și faptul că vocabula ”Agricultură”, introdusă de specialiștii teleormăneni, nu se regăsește la toate Camerele din județe.

”Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Teleorman (1864 – 1949; 1990 – 2010)” , apărută la Editura Velox, este o monografie succintă a unei activități intrată în conștiința publică, dar prea puțin descoperită din interior, chiar și de cei ce au tangență directă cu activitățile instituției. Cu atât mai mult, efortul de documentare și ordonare cronologică a unor evenimente cu implicații majore în înființarea, evoluția, desființarea și reînființarea acestei instituții, este un act admirabil la o persoană care nu a lucrat niciodată aici.

 

Paul Șchiopu vroia să fie tractorist

Ca o notă de coloratură la această pasiune a economistului Paul Șchiopu pentru istoria locală economică, este și faptul că el nu și-a dorit să devină economist, ci dorea cu ardoare să devină mecanic – tractorist. După cum povestește chiar domnia sa, tatăl a fost cel ce a pus piciorul în prag, care intuind ce aduce colectivizarea, i-a spus:” cel ce este contabil la CAP, va fi considerat un intelectual al satului”. Premoniție sau nu, tatăl a direcționat corect destinul celui ce a lucrat la CAP în comuna Bogdana, el fiind născut în satul Ulmeni, arondat comunei, dar și în județ la Direcția Agricolă, Banca Agricolă, în industria cărnii, iar după 1990 a intrat în sistemul privat, fiind și expert contabil . Se consideră un autodidact, chiar dacă la bază are ASE-ul, absolvit în 1985, la secția Contabilitate – Economie Agrară.

Arhivele de la Turnu Măgurele au dispărut

”A fost o muncă agreabilă, dar am rămas surprins să constat că în arhive nu există material despre ceea ce vroiam să scriu. Camera s-a înființat la Turnu Măgurele, apoi prin intervenții politice și-a mutat sediul la Pitești, care până atunci aprținea de Teleorman, împreună cu Muscelul. La început s-a dorit ca aceste Camere să se înființeze în județele unde existau porturi la Dunăre, mai ales că la noi era un mare debușeu de cereale. Dacă vreți, așa cum curgea Dunărea, la fel curgeau și cerealele la încărcare în port. Nici la Pitești nu am putut găsi arhiva transferată de la Turnu Măgurele, rezumându-mă la documentele de după 1926, când se reînființează Camera în Teleorman”, ne-a declarat autorul despre primii pași în documentarea monografiei.

A fost ideea domnului Marin Niculcea

În ceea ce privește monografia ”Camera de Agricultură a Județului Teleorman (1926 – 1949)”, apărută la aceeași editură, ar fi trebuit să facă corp comun cu monografia Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură, alătură de ”Târguri, bâlciuri, oboare, piețe și expoziții în județul Teleorman”, dar ideea domnului Marin Niculcea, președintele Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Teleorman, a fost să fie trei cărți de sine stătătoare.

Conform autorului, până la deființarea din 1949, cele două Camere au colaborat eficient și fără a se suprapune în decizii.

”Camera de Agricultură din județul Teleorman a fost înființată în 1926, sediul fiind stabilit în Turnu Măgurele. Până la 30 aprilie 1934 ea a funcționat ca autonomă, iar de la această dată, potrivit noilor legi de organizare, a devenit secțiune care, împreună cu secțiunea Romanați a format o regional ă  cu sediul la Turnu Măgurele. Una din preocupările de bază ale acestei Camere a fost încurajarea aprovizionării agricultorilor cu semințe din soiuri noi aduse din apus și încercate în condițiile noastre”, ne-a precizat interlocutorul nostru.

Două monografii bine scrise, care îl îndreptățesc pe prefațatorul monografiei despre Camera de Agricultură, jurnalistul Benone Schmidt, fiind și licențiat ca inginer agronom, să scrie că:”Paul Șchiopu, economist din Alexandria, acum stabilit în Adămești, comuna Nanov, binecunoscut în județ și mai departe, spirit activ, întreprinzător, cu o mare dorință de a pune umărul la propășirea agriculturii și a oamenilor ei, a satelor de pe aceste meleaguri, a scos la lumina tiparului pagini pline de învățăminte, dacă vor să le rețină, pentru oamenii de azi, pentru administratorii treburilor publice, pentru analiști de tot felul și, deopotrivă, pentru profesorii de istorie, de agricultură, de sociologie și, evident, pentru toți elevii lor”.

„Ziua Porţilor Deschise” pe şantierul arheologic de la Vităneşti „Măgurice”


Muzeul Judeţean Teleorman şi Muzeul Naţional de Istorie a României organizează miercuri, 25 august a.c., începând cu ora 10.00, „Ziua Porţilor Deschise” pe şantierul arheologic de la Vităneşti „Măgurice”.

Campania de cercetări a acestui an a început la sfârşitul lunii iulie şi se va încheia în prima săptămână a lunii septembrie.

Cercetările se desfăşoară în colaborare cu Muzeul National de Istorie al României, fiind coordonate de către dr. Radian Andreescu şi sunt parte a Proiectul „Cercetarea locuirii neo-eneolitice din vestul Munteniei” din cadrul Programului de cercetare „Începuturile Civilizaţiei Europene. Neo-eneoliticul la Dunărea de Jos”.

La această manifestare sunt invitaţi să participe: reprezentanţii mass-media, autorităţile publice locale, cadre didactice şi elevi, locuitori ai comunei Vităneşti, dar şi toţi cei interesaţi de arheologia şi de istoria străveche a acestor locuri.

Vor fi prezentate principalele realizări ale acestei campanii, precum şi materiale arheologice rezultate din săpături. Specialişti de la cele două instituţii muzeale organizatoare se vor afla la dispoziţia vizitatorilor şi vor răspunde întrebărilor acestora.

Corina Iordan

Biroul de Presa

Alexandria, orașul din cărțile poștale ilustrate


La Editura Tele Media Press, din Alexandria , a văzut lumina tiparului primul volum din seria ”Teleormanul în 1000  de imagini”. Autorii, Corneliu Beda, Gheorghe Zbârcea, Aurel  Ionescu și Lucrețiu Tudoroiu, și-au propus să deschidă seria de patru albume, dedicate celor mai vechi așezări urbane din județ, cu municipiul Alexandria. 

O prezentare prin intermediul reproducerii în album a cărților poștale illustrate și  semiilustrate, fotografiilor, plicurilor semiilustrate, dar și prin hărți, planuri, litografii și imagini de medalii și monede. O structură complexă de planuri imagistice ce reproduc panorama și izul arhaic al unor perioade ce au marcat evoluția acestei așezări de pe Vedea. Mai mult, și aici apare atipicul acestui album, cei patru colecționari de amintiri armonizează imagistica cu textul monografic, derulând în mintea cititorului o proiecție de imagini ce pot fi ”lecturate” în același timp.

”Cărțile poștale illustrate au fost prezente pe ”piața” teleormăneană încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cea mai veche carte poștală ilustrată editată pentru o localitate din Teleorman, cunoscută  de colecționari, este aceea editată de Filip Wexler, fotograf, fără a se specifica unde a fost tipărită. Cartea poștală ilustrată are 3 imagini din Alexandria – strada Carol I (Libertății), școala nr. 2 (în zona pieței centrale, demolată la sfârșitul secolului trecut) și biserica Sfântul Alexandru. Această carte poștală ilustrată a circulat încă din luna decembrie 1899 și face parte din colecția lui Lucrețiu Tudoroi din București. Prima carte poștală ilustrată cunoscută ca fiind editată în Alexandria este aceea care, în partea de jos, sub imaginea ”Alexandria-vederea de sus a orașului”- piața din zona grădinii publice actuale din fața Prefecturii, având în jur Casa de Cultură, Primăria și str. Libertății, are numele editorului Gheorghiu (tipărit Gheorgiu ), Alexandria; a circulat în anul 1903 și face parte din colecția semnatarului acestei prezăntări”,  scrie Corneliu Beda, redactorul coordonator al albumului, în prezentarea ”Teleorman – cărți ilustrate și semiilustrate, fotografi, editori, library, tipografi (1899-2009)”.

În ceea ce privește prima ilustrare grafică a județului, aceasta se consideră a fi cea de pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, publicată la Padova în anul 1700 (în limba greacă). Hartă originală a fost găsită la British Museum de teleormăneanul D. Dimăncescu.

Corneliu Beda, născut la Chilia Nouă (sudul Basarabiei) în anul 1940, este absolvent al Facultăților de Istorie – Geografie (Timișoara) și Istorie (București), fost director al Muzeului Județean și șef al Oficiului pentru Patrimoniul Național Cultural Teleorman (1968 – 1981), muzeograf, anticar specialist și muzeograf coordinator la Muzeul Municipiului București. Din opera sa, semnalăm încă o lucrare ce se adresează comunității teleormănene, este vorba de albumul de cărți poștale illustrate ”Teleormanul de altădată”, apărut în anul 2003. Este membru fondator al Federației Filatelice Române, filiala Teleorman (1969), al Carto-Clubului București (1997) și al Carto-Clubului Român (2000). Are peste 100 de prezențe expoziționale în țară și străinătate.

Aurel Ionescu este născut în același an cu Beda Corneliu, la Toplița-Ciuc, fost locuitor în Alexandria, acum stabilit în Brașov. Este absolvent al Facultății de Finanțe – Contabilitate și membru fondator al Federației Filatelice Române și al Societății Numismatice – filiala Teleorman. Prezent în expoziții de grup și personale în Alexandria, București, Brașov, Petroșani, Purcăreni (jud. Brașov).

Octogenarul Gheorghe Zbârcea, este locuitor al comunei Măldăieni, a activat ca economist, profesie ce a completat-o cu pasiunea pentru literatură, numismatică și cartografie, colecțiile sale putând fi admirate în expoziții organizate în județ și București.

Cel mai tânăr dintre autori, continuator al acestei pasiuni ce te înnobilează, este Lucrețiu Teodoroiu , care în urmă cu 42 de ani vedea lumina zilei în orașul Pitești. Este absolvent al Facultății de Drept, iar din 1992 s-a dedicate pasiunii de anticar. Este director al Librăriei – Anticariat ”I. C. Brătianu” din București, al Editurii Lucrețius și președinte al Fundației Lucrețius. Are în pregătire două albume având ca subiect cărțile poștale illustrate. Deține o colecție impresionantă de cărți (20.000) și cărți poștale illustrate (35.000).

Album va fi prezentat publicului alexăndrean pe 2 septembrie, la Muzeul Județean de Istorie, ultima din zile dedicate în acest an sărbătorii Alexandriei, care a împlinit, în luna iulie, 176 de ani de la prima atestare documentară.

Ediție jubiliară ”Agralimex”


La Alexandria, în perioada 26 – 30 august, se deschide Târgul Național pentru Agricultură și Industrie Alimentară ”Agralimex”, ajuns la a XX-a ediție. Ca și anul trecut, dar într-o altă formulă de organizare, standurile expoziționale vor fi amplasate în Parcul ”Pădurea Vedea”.

Organizatorul tradițional, Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Teleorman, care în acest an împlinește două decenii de la înființare – sau reînființare după 1990-, are sprijinul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Teleorman și Primăriei Alexandria, în a reedita succesul de anul trecut, când au expus 50 de firme de profil, cu recunoaștere internațională.

”Agralimex”, un târg agreat de ASOEXPO, va funcționa în spații expoziționale individuale, cât și pe platforma centrală, ce va asigura un acces direct și fluent pentru vizitatori către sectoare deja consacrate aici: ”Agricultură” ”Zootehnie” (unde va fi și un stand special dedicat rasei ovine omologate”Oaia Capnegru de Teleorman”), ”Industrie alimentară”,  ” Produse alimentare ”, ”Publicații pentru agricultură, sisteme de finanțare, creditare și asigurări, consultanță agricolă”.

După cum aveam să aflăm de la ing. Stan Pantilie, directorul Târgului ”Agralimex”, la această ediție jubiliară sunt invitați să participe, în ziua inaugurală, oficiali de rang înalt, incluzând aici ambasadori și fețe ministeriale, iar ca idee de desfășurare a activităților zilnice, sunt reeditate, ca în urmă cu doi ani, simpozioanele tematice și Salonul regional al Cercetării Științifice, la care și-au anunțat participarea 20 de institute și stațiuni de cercetare din țară.

S-A APLAUDAT ”CÂNTĂREAȚA CHEALĂ”


La Roșiorii de Vede

                                       S-A APLAUDAT  ”CÂNTĂREAȚA CHEALĂ”

Duminică, la Casa de Cultură din Roșiorii de Vede s-a derulat un eveniment teatral  organizat de Asociația Intelship România, în colaborare cu Primăria și Casa de Cultură din Roșiorii de Vede, pus în scenă de studenții Universității de Artă Teatrală și Cinematografică ”Ion Luca Caragiale” din București. Astfel, roșiorenii care au dorit ca duminică, la doar două ore după prânz, să pășească în sala neconvențională a Casei de Cultură, amenajată special pentru acest spectacol, au vizionat punerea în scenă a piesei ”Cântăreața cheală” de Eugen Ionesco, iar în partea a doua s-au delectate cu încercarea a nouă tineri roșioreni, patru fete și cinci băieți, de a improviza în personaje din ”Povestea lui Făt-Frumos” de Petre Dulfu, sub îndrumarea actorilor, pentru a intra în selecția finală din programul ”La vânătoare de talente”, când trei tineri talentaţi vor avea oportunitatea să încheie un parteneriat cu Asociaţia, care îi va implica în proiecte artistice prin care îşi pot dezvolta o carieră în domeniu.

”Proiectele și programele pe care le elaborăm la Intelship sunt dovada interesului nostru special pentru un impact real în viața beneficiarilor. Educația, dobândirea de noi cunoștinte sau abordări, este prinicipala metodă prin care suntem convinși că lucrurile pot merge mai bine mâine decât azi. Acordăm o atenție deosebită grupurilor sociale defavorizate, pentru care accesul la informație poate fi o barieră în calea realizarii dezvoltării personale și de grup. În viziunea noastră este esențială crearea unei comunități de interese, în care membrii ei să își regasească locul de inspirație pentru eforturile viitoare, locul unde își pot împărtăși experiențele ți provocările, locul în care întotdeauna găsește un ajutor. Căutăm și sperăm să găsim sprijinul autorităților publice, a entităților private sau a membrilor societății românești, în recrearea coeziunii sociale în zona noastră de activitate. Înțelegere pe care am găsit-o și la Roșiorii de Vede, mulțumind domnilor primar și viceprimar, Ion Nuțu și Iulian Silviu Voicu, doamnei Constanța Ciubuc, directoarea Casei de Cultură și salariaților de la această instituție, care și-au arătat disponibilitatea în a ne ajuta. Proiectele și programele sunt rezultatul entuziasmului echipei, fiecare membru fiind implicat din faza de brainstorming, proiectare și până la implementare. Scopul lor primordial este asigurarea posibilităților de însușire și dezvoltare de aptitudini personale cat și profesionale, fie că este vorba de descoperirea de tinere talente, cum este cazul acțiunii de azi, fie că vorbim de creșterea nivelului de conștientizare în ceea ce privește problemele de discriminare sau dobândire de cunoștințe necesare menținerii unui nivel de sănătate optim la nivel individual”, ne-a declarat Bogdan Crăciun, manager de program.

Asociaţia Intelship România a demarat proiectul „La vânătoare de talente” şi a reuşit împreună cu U.N.A.T.C. şi cu sprijinul Administrația Fondului Cultural Național (A.F.C.N.) şi al factorilor locali, să organizeze un turneu de teatru în cinci astfel de localităţi defavorizate cultural. Așa se face că după Roșiorii de Vede, urmează Bezdead, Urziceni, Băicoi și Mizil.

Prestația actorilor pe scândură a ridicat spectatorii în picioare, ovaționând pe Raluca Caragioiu (dna Smith), Luminița Bucur (dna Marten), Aura Calancea (Mary), Oleg Apostol (dl Smith), Dorel Dobre (dl Marte) și Cristian Avram (Pompierul), într-o piesă de teatru, ”Cântăreața cheală”, considerată de specialişti ca fiind genială, care de la premiera din 11 mai 1950 de la Théâtre des Noctambules şi până în prezent se bucură de acelaşi succes oriunde s-ar juca.

La acest eveniment au particpat peste o sută de spectatori, din care nouă și-au încercat norocul de a intra în discuția finală pentru unul din cele trei locuri din finala ”vânătorii de talente”, un proiect finanțat de A.F.C.N.

articol aparut in INFORMATIA TELEORMANULUI

Un cal bătut cu bestialitate de stăpân, salvat de copii


Deşi România are legi ce pedepsesc  maltratarea animalelor, în rare cazuri cei ce se comportă inuman cu aceste necuvântătoate ajung să fie traşi la răspundere.

Este şi cazul a trei indivizi din Drăgăneşti de Vede, tatăl şi fii, care, sub influenţa băuturilor alcoolice,   au găsit de cuviinţă să-şi exteriorize sălbăticia pe un cal subnutrit şi însetat. Deşi există probe,  nu şi-au recunoscut  vina în faţa poliţiştilor, nici chiar când au fost duşi cu duba la secţia din Roşiorii de Vede, susţinând că „ nu cunosc calul, animal pe care ei l-au văzut căzut în drum şi au oprit să vadă dacă îl pot ajuta”.

Cele trei persoane s-au aghesmuit bine, duminică la bâlciul din Scrioaştea, apoi au găsit de cuviinţă să se întoarcă acasă, la Drăgăneşti de Vede, în două căruţe trase de cai subnutriţi şi însetaţi, care mai avuseseră neşansa de a aştepta în arşiţa amiezii întoarcerea stăpânilor din „cetatea lui Bachus”.

Numai că unul dintre cai a cedat pe drum, fiind nevoiţi să-l deshame şi să folosească pentru tracţiune numai unul din cai. Chiar şi deshămat calul nu a mai rezistat mult, iar în dreptul podului rutier ce traversează Vedea în apropierea Zonei de agrement din Roşiorii de Vede, s-a prăbuşit cu ochii aţintiţi spre apă.

Bauţi şi nervoşi că le erau încurcate planurile de a dormita în căruţe, conform martorilor, au început să lovească cu bestialitate animalul. Urmele lăsate de bâtă erau evidente şi însângerate. Speriaţi de sirena maşinei de poliţie au fugit de la locul unde schingiuiau calul, numai că au fost repede prinşi şi luaţi la întrebări. Între timp a apărut şi un medic veterinar care a constatat starea animalului ce se lupta să trăiască

Şansa calului a fost că în zonă erau copii la scăldat, şi au adus bidoane cu apă să-l hidrateze. După două ore, în care animalul a zăcut în agonie, şi-a revenit, fiind recuperat pe înserat de chiar indivizii ce-l maltratase.

Poliţia a întocmit dosar doar unuia dintre agresori , Constantin V.  din comuna Drăgăneşti de Vede, în vârstă de 33 ani , sub aspectul săvârşirii infracţiunii de provocare de suferinţe fizice şi psihice prin orice mijloace animalelor, faptă prevazuta de art.6, alin.2, lit j), din Legea 9/2008.

O scenă greu de suportat, prin cruzimea faptei, care este prea blând pedepsită, chiar dacă există şi Legea calului (389/2005), faţă de alte ţări unde acţionează poliţia animalelor, iar astfel de fapte aduc agresorii după gratii.

A căzut cortina peste IDEO IDEIS


Sâmbătă, 14 august 2010, a căzut cortina peste cea de a V-a ediţie a Festivalului de teatru pentru tineri „IDEO IDEIS”, desfăşurat la Alexandria.

Cu primul gong pe 6 august, ediţia din acest an a fost cea mai reuşită la nivel de reprezentaţie, vorbind aici de piesele cap de afiş ale zilei, cât şi a pieselor înscrise în concurs, workshop-urile şi atelierele de măiestrie, master-class-urile Ideo Ideis şi serile de cinematecă sau mai degrabă nopţile dedicate celei de-a şaptea artă.

O abordare profesionistă a unui eveniment de gen, greu administrat şi de consacraţi ai unor astfel de manifestări, iar micile nesincronizări, nu în timpul spectacolelor, poate fi   o  inerentă deconectare a organizatorilor pe fondul oboselii acumulate în cele nouă zile de festival.

Că se “maturizează de la an la an, crescând valoric prin reprezentaţiile trupelor prezente”, după cum aprecia actorul “garantat 100%” Cătălin Ştefănescu, o reprezintă şi tabloul de concurs, unde din 29 trupe înscrise la preselecţie, doar nouă au păşit pe scândură în faţa juriului:. Arca lui Noe (Bucureşti) – ”O noapte furtunoasă- varianta mafia”, dupa I.L. Caragiale (în afara concursului); Atelierul de teatru (Botoşani) – ”Ivona, principesa Burgundiei”, după Vitold Gombrowicz; Brainstorming (Bucureşti) – ”Stă să plouă”, de Lia Bugnar; Ecou (Sfântu Gheorghe) – ”Jacques sau supunerea”, de Eugen Ionescu; Hooleelogans (Timişoara) – ”Nu vrem să fim fericiţi”, după Teodor Mazilu; Ideis ( Drobeta Turnu Severin ) – ”Leonce şi Lena”, de Georg Buchner; Infinit (Târgu Jiu) – ”Lecţia”, de Eugen Ionescu; Orpheus (Bucureşti) – ”Norway today”, de Igor Bauresima; Teatru Veşnic Tânăr (Arad) – ””Farsa morţii”, de Alfonso Zurro. Conceptul de Ideo Ideis s-a nascut în vara anului 2006, la iniţiativa unor „copii atomici ”alexăndreni, cum i-a numit actorul Marcel Iureş, Andreea Borţun studentă în anul II la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale” din Bucureşti (UNATC), secţia scenaristică, şi Alexandru Ion, masterand la actorie în cadrul aceleiaşi universităţi,  care doreau  ca în Teleorman să se joace teatru, la fel de implicaţi şi în acest an.

 Este cu atât mai lăudabil efortul lor, dacă urmărim lipsa de reacţie a sponsorilor locali, chiar şi ai administraţiei locale care nu a alocat nici un leu pentru organizare, de a crede într-un proiect care nu are niciun sâmbure de perenitate în arta teatrală în Alexandria, dacă facem abstracţie de ceea ce se întâmpla la Cântarea României, unde întreprinderile se mai prezentau cu brigăzi artistice de amatori,  care aveau în desfăşurător fragmente sau chiar acte întregi din piese de teatru.

 Fără să intuiască evoluţia ulterioară, ci doar să spere a li se concretiza proiectul pe termen cât mai lung, Andeea şi Alexandru s-au declarat adepţii conceptului de  teatru de care să te simţi apropiat, care să îţi aparţină şi de care să aparţii. Intenţie vizibilă încă de la prima ediţie, când „Ideo Ideis a ţinut să susţină această idee de teatru clasic şi simplu, de “teatru în teatru”, nu în outdoor, nu în underground, nu “underclowd” ci “on stage””, concretizându-se pe parcursul a trei ediţii şi consacrându-se în ultimii doi ani.

O misiune ingrată a avut juriul, compus din Mihaela Sârbu, Andi Vasluianu , Marius Manole , Vlad Zamfirescu , Cătălin Ştefănescu şi preşedintele de onoare  Marcel Iureş, care s-a văzut pus în faţa unor prestaţii actoriceşti ce i-a determinat să gândească de două ori înainte de a decide câştigătorii din acest an. Trupa “Infinit” din Târgu Jiu, a obţinut premiul pentru cel mai bun spectacol, cu piesa „Lecţia” de Eugen Ionesco.

Premiul pentru cel mai bun actor a fost acordat lui Iany Panait din trupa “Orpheus”, iar cea mai bună actriţă a fost Laura Maria Vlădoiu. Juriul a acordat şi un premiu specil, trupei “Brainstorming” din Bucureşti, care a fost şi în “cărţile” marelui premiu.

Va mai trece un an fără ca gongul să anunţe ridicarea cortinei până la o nouă ediţie a Festivalului „Ideo Ideis”, timp în care alexăndrenii, şi nu numai, să înţeleagă că nu este vorba de un „cincinal” de activităţi extraşcolare, ci de o invitaţie la cultură, la un festival realizat într-un mod cât se poate de profesionist la această vârstă, girat de mari personalităţi ale teatrului românesc. Sau, mai simplu, să vină la teatru. Este şi un mod de a încuraja şi aprecia munca unor  tineri, dar şi un motiv de a nu mai spune că Alexandria este oraşul unde se întâmplă nimic. Sau, folosind greutatea declaraţiilor lui Cătălin Ştefănescu, acest festival este girat şi de faptul că au „există cel puţin trei producţii de teatru tânăr bune, iar una din ele este fără precedent”.

Gelu Voicu face scandal in cartier


Gelu Voicu:

„Nu sunt nici folclorist, nici bătăuş de cartier”

Cunoscutul interpret de muzică popular ă Gelu Voicu a ajuns de curând pe prima pagină a unui cotidian cu apariţie de seară, urmare a unor neînţelegeri cu vecinii din imobilul din capitală, situat pe strada Berzei nr. 11, fiind acuzat de violenţă.

Scandalul produs vinerea trecută, a pornit de la opoziţia colocatarilor de la etajul superior al clădirii, fiind un imobil P+1, în momentul când teleormăneanul, ajutat de alte trei cunoştinţe, au început să care piatra cubică în curte, pentru a o depozita, în vederea pavării părţii de curte ce-i aparţine.

„Când m-au văzut că am intrat cu roaba plină, au început să sară în faţa acesteia pentru a ne împiedica să înaintăm în curte. În timpul acestor sărituri ei s-au lovit de roaba cu pricina, dar nu eu i-am lovit cum susţin ei, pentru că au fost martori şi au declarat ce au văzut. Mai mult, au început să arunce cu piatra prin curte, au aruncat roaba strâmbând-o, iar concubina lui Mihai Veştemeanu, avocata Neli Sanda Păduraru, născută în Cervenia, a sărit ca o maimuţă, aplicându-mi patru pumni. Eu nu am făcut decât să mă apăr, moment în care am fost bruscat şi de Mihai Veştemeanu, care se autoproclamă avocat, el neavând această calitate la niciun barou din Bucureşti. Concubina lui, care a trecut de curând printr-o situaţie hilară, confundând apelul cu recursul la o acţiune în instanţă, nu are niciun drept de proprietate, nici măcar ca chiriaş, la această adresă.  Din punctul meu de vedere, această fată este pierdută în spaţiu, frustrată datorită neîmplinirii familiale şi profesionale, singurele ei acţiuni aflate pe rolul unei judecătorii sunt cele intentate mie”, ne-a declarat Voicu.

Gelu Voicu ameninţat cu rakeţii

Circul zilnic la care este supus Gelu Voicu a început din anul 2005, chiar din momentul în care s-a mutat la parterul imobilului, vândut de bunicii lui Mihai Veştemeanu.

„Din prima zi în care am păşit în această curte cu actul de proprietate, eu şi soţia mea am fost agresaţi verbal, ameninţându-ne că ne vor face viaţa amară până vom ceda psihic şi să plecăm de aici. Iar dacă ne vom împotrivii ne vor da pe mâna rakeţilor. Prin violenţele verbale şi fizice din acea zi, Neli Sanda Păduraru şi Mihai Veştemeanu m-au împiedicat să-mi exercit dreptul legal de proprietate, chiar dacă suntem coproprietari pe această curte. Există pe rolul instanţei o acţiune de ieşire din inviziune, tocmai datorită acestor scandaluri repetate. Pe de altă parte, am o hotărâre judecătorească prin care mi se permite accesul auto în curtea comună. Eu folosesc 20 la sută din suprafaţa curţii pe care am reuşit într-un final să aşez piatra cubică într-o stivă ce nu depăşeşte trei metrii pătraţi, pe care i-am şi fotografiat muraţi cu ruleta, ca la anchetele judiciare. Pe mine nu m-a deranjat niciodată că ei au depozitat peste 15 metri pătraţi de nisip, moloz şi cioburi de geam spart, strânse alandala, destul de neplăcut ochiului, dar eu ştiu ce înseamnţ curte comună, o cotă indiviză, un proprietar”, a răspuns interpretul de muzică populară.

„Mi-au înjurat soţia ca birjarii”

 

Supărat pe articolul apărut luni, 2 august, în care datorită unor neadevăruri şi a implicării în scandalul mediatic a copilului, care este minor, şi a soţiei, a cărei imagine profesională poate fi afectată, aceasta fiind juristă, Gelu Voicu a acţionat în instanţă cotidianul respectiv, spunându-ne că:” sunt decis să cer despăgubiri importante şi pentru faptul că imaginea mea ca interpret, prezentator de televiziune, plus cea de reprezentant a societăţii prin care organizez evenimente, „Gelu Voicu Music Dance”, este afectată în urma publicării unui material denigrator. Nu sunt nici bătăuş de cartier, nici folclorist. Ultima afirmaţie îmi demonstrează cât de documentat a fost materialul, iar vocabula folclorist nu o poţi atribui oricui. Numai Constantin Brăiloiu poate fi numit folclorist. Eu sunt interpret de muzică populară şi culegător de folclor. De ce nu au scris că în ziua cu pricina, am plecat la emisiune, iar în tot timpul lipsei mele, soţia şi sora mea au fost înjurate în continuu, într-un limbaj greu de reprodus, de nişte oameni, care cred că aşa se comportă într-o vecinătate, şi care trăiesc într-o mizerie de nedescris. Eu sunt suferind cu fierea, datorită oboselii, iar când trec pe lângă cel ce se autoproclamă avocat, sunt în situaţia de a-mi vărsa şi măruntaiele, atât de rău miroase”

 

„De câte ori fac gratar, mă trezesc cu poliţia şi pompierii”

Întrebat cum se face că are atât de multe plângeri penale, iar poliţia a primit zeci de sesizări pe numele său, Gelu Voicu ne-a răspuns:” Adevărat, există 20 de plângeri penale împotriva mea, din care şase au primit N.U.P. Şi aceasta pentru că erau nefondate, cum sunt şi celelalte. Cum poate face plângere penală avocata Păduraru împotriva mea, doar pentru că puneam nişte ghivece cu floi în curtea comună. Să ştiţi că poliţiştii au venit de peste 40 de ori la mine acasă, fiind sesizaţi la numărul de urgenţă chiar şi atunci când ies în curte la o cafea sau la o bere. Mai mult, dacă fac grătar, strada vuieşte de sirenele maşinii de poliţie şi a celei de pompieri, care sunt sesizaţi la 112, că în curte imobilului din str. Berzei nr. 11 a izbucnit un incendiu. Ceea ce nu înţeleg este de ce sunt poliţiştii toleranţi, ştiut fiind că apelul fals la numărul de urgenţă se pedepseşte, iar deplasarea în repetate rânduri a maşinii de pompieri necesită nişte costuri. Acum cred că vă daţi seama de calvarul prin care trec cu familia mea, alături de o teleormăneancă care mă hărţuieşte prin tribunale şi un vecin care se crede avocat, are un comportament suburban, se caţără pe garduri şi te priveşte într-un fel ce te face să crezi că are probleme psihice, iar din ţăran împuţit şi alte invective nu mă scoate. Suport multe de la aceşti indivizi care, culmea, pozează în victime în faţa unor ziarişti rău intenţionaţi sau, mai grav, sla pregătiţi, care ar fi putut alege altă profesie pentru a lăsa locul celor care au chemare pentru profesia de jurnalist”. 

Mihai Veştemeanu, vecinul implicat în scandal cu mai celebrul său vecin, se apără că nu ar fi generatorul acestui conflict, declarând că:” Această casă a fost a bunicului din partea mamei, construită în 1912. Până la momentul mutării familiei Voicu, la parterul acestui imobil, poliţia nu a fost sesizată cu privire la această adresă de imobil. Ne-au lovit cu roaba, pe mine şi soţia mea, de aceea am chemat poliţia”.

La locul incidentului a ajuns un agent de proximitate de la Secţia 3 Poliţie.

În ceea ce priveşte imobilul, proprietarul a vândut parterul când s-au naţionalizat casele, pentru a nu avea un spaţiu excedentar, familia Voicu fiind al patrulea cumpărător al acestui spaţiu locativ de la înstrăinarea din anii ’50.

Articol apărut în Informaţia Teleormanului

Pentru a mentine pretul scazut la gigacalorie, Terma Confort investeste in modernizare


La Rosiorii de Vede au inceput lucrarile de reabilitarea a sistemului de termoficare . Retelele de distributie a agetului termic, vechi de peste 30 de ani vor fi inlocuite cu teava preizolata, de ultima generatie, produsa in Austria, care va elimina in totalitate pierderile.

Proiectul  initiat in urma cu cateva luni de societatea Terma Confort va imbunatati sistemul de producere si furnizare a energiei termice, eliminand pierderile imense pe retea suportate de cetatean. Investitia initiala este de 15.000 de euro si presupune inlocuirea a 500 de metri de conducta, veche de peste 30 de ani cu teava preizolata, de ultima generatie. Terma Confort a achizitionat materialele necesare pentru inlocuirea completa a retelei pentru 6 blocuri din zona de nord, racordate la CT 5 modernizata recent.

Se pregăteşte debarcarea guvernului şi sacrificare politică?


Primim de la cititori:

Dr. Dan BRUDAŞCU

            De o vreme, în presa dâmboviţeană e mare agitaţie. Unele declaraţii şocante ale chiriaşului de la Cotroceni, mai ales cele legate de anumite nemulţumiri pe care acesta le-ar avea faţă de unii miniştri sau decizii recent adoptate de actualul executiv, i-au determinat pe aşa zişii analişti politici să tragă concluizia că: Băsescu pregăteşte debarcarea actualului guvern şi sacrificarea carierei politice a premierului Emil BOC .

            Încă de la instalarea sa în fruntea guvernului, Emil BOC a avut parte din plin de critica acerbă, nu o dată absurdă, a samsarilor dâmboviţeni de presă. S-au remarcat îndeosebi meltecii imperiului voiculescian, dând, astfel, la iveală multe dintre frustrările patronului lor.

            Emil BOC pare să fi repetat, aproape la indigo, soarta tuturor premierilor ardeleni de după 1918. Ca şi ei a preluat conducerea ţării în condiţii extrem de defavorabile, de tensiuni interne şi de grave pericole externe. Tot la fel, pe durata exercitării mandatului, în general foarte scurt, s-au înfruntat cu marea şi neîmpăcata ostilitate a opoziţiei politice, dar şi a presei dâmboviţene, întotdeauna gata să sfâşie pe oricine putea periclita în vreun fel, pe termen scurt sau lung,  interesele ei, nu odată obscure, sau ale elitei politice din Regat. Fără excepţie, începând cu Alexandru VAIDA VOEVOD, Iuliu MANIU, Octavian GOGA, Ioan GIGÂRTU, Petru GROZA şi terminând cu Victor CIORBEA , iar în prezent cu Emil BOC, toţi primii miniştri ai României originari din Transilvania au beneficiat şi încă mai beneficiază de cele mai absurde aprecieri sau etichete, care nu ţin deloc seama de condiţiile grele în care şi-au desfăşurat sau îşi desfăşoară activitatea.

            Tot aproape fără excepţie, primii miniştri ardeleni nu au beneficiat, decât cu nesemnificative excepţii, de susţinerea sau înţelegerea şefului statului. Acesta, indiferent cum s-a numit, a încercat, dimpotrivă, să arunce blamul asupra guvernului şi pentru erorile grave săvârşite personal, erori care, ca în cazul morganaticului Carol al II-lea, au dus inclusiv la dezmembrarea administrativ teritorială a României, la izolarea şi dispreţuirea ţării, la uriaşe pierderi şi suferinţe pentru poporul român. Alţii şi-au sacrificat, cu bună ştiinţă, renumele şi prestigiul pentru a contribui la apărarea ţării, indiferent de consecinţele în plan personal ale demersului lor. Ne referim aici şi acum la celebrul caz al dr. Petru Groza, care a dorit doar recuperarea teritoriilor pierdute de România ca urmare a politicii iresponsabile şi aventuriste a diabolicului monarh Carol al II-lea, acceptând pentru aceasta inclusiv cooperarea cu duşmanii poporului român – puterea sovietică, în acest caz – dacă astfel putea reda Ardealul României. Pentru acest sacrificiu imens el a rămas în mintea multor melteci cu pretenţii de mari savanţi cu o etichetă şi un blam nemeritate.

            Emil BOC a preluat conducerea guvernului României în momente cu adevărat dramatice pentru ţară, pentru cetăţenii ei. El urma mai multor guverne iresponsabile care, după 1990, fără să ţină cont de realităţi, dar şi de nevoile esenţiale ale românilor, au secătuit resursele, au prădat avuţia naţională şi au adus ţara la cheremul a tot felul de vulturi străini interesaţi în aducerea populaţiei într-o tot mai acută stare de sărăcie. Prin politici populiste, din fondurile bugetului, dar în interese strict partinice, neţinând cont de nevoia unor investiţii şi a implementării unor programe de dezvoltare economic ă şi tehnico-ştiinţifică a României, aceste guverne, ca şi parlamentele post decembriste au adus ţara la sapă de lemn, reuşind performanţa, aproape singulară, la nivel european, de a transforma România în cea mai săracă şi mai puţin dezvoltată dintre toate fostele ţări socialiste.

            Timp de patru ani, în perioada 2000-2004, ca deputat de Cluj, am avut posibilitatea să îl cunosc, cred eu, destul de bine pe Emil BOC, şi el tot deputat de Cluj. Deci, i-am identificat atât punctele tari, cât şi pe cele slabe. Pentru că are şi el slăbiciunile lui, ca orice om.

            Fără a fi fost vreodată, deci nici în prezent, un fan sau partizan politic al lui Emil BOC, pot, însă, cu onestitate, să afirm că neajunsurile lui Emil BOC nu sunt nici pe departe atât de multe şi de grave cât lasă să se înţeleagă otrăvita presă dâmboviţeană în gura căreia a intrat.

            Orice om de bună credinţă poate recunoaşte că Emil BOC este un intelectual şi om de vastă cultură, nu un simplu ciumpalac sau politruc de duzină, iar a-l trata în nota dispreţuitoare şi minimalizantă de care are constant parte este un semn de proastă creştere din partea mass media.

            Ca intelectual şi ardelean, Emil BOC, având în faţă exemplul perioadei anterioare şi al nesfârşitelor certuri dintre palate, extrem de neproductive atât pe plan intern, cât şi extern, a preferat o altă atitudine şi conduită, respectiv cooperarea cu şeful statului în locul disputelor sterile, infructuoase. Atitudinea lui a fost şi este etichetată, în mod pripit, ca o obedienţă împinsă la maxim. Iar el nu a făcut nici un gest care să contrazică sau să descurajezeîn vreun fel, acum sau pe viitor, pe specialiştii dâmboviţeni în pus etichete.

            Poziţia lui Emil BOC, ca premier, nu a fost şi nu este una confortabilă. El este prins între marii margrafi ai PDL, cu averi uriaşe şi cu o neostoită sete de putere, şi preşedintele jucător care, depăşindu-şi frecvent, cu mult, atribuţiile permise de Constituţie, intervine frecvent în treburile guvernului, subminând într-un fel autoritatea şi atribuţiile întâiului său sfetnic. Nu o dată, preşedintele a avut obiceiul, anticonstituţional, de a chema, fără a-l preveni măcar pe premier, la ordine pe unii sau alţii dintre miniştri. Acest lucru a încurajat o anumită indisciplină şi atitudini de sfidare a şefului lor ierarhic, atât pe linie executivă, cât şi de partid. De aici şi impresia de haos la nivel guvernamental, de nu ştie stânga ce face dreapta. Ea este întreţinută şi amplificată şi de apetitul sporit al unor miniştri de a-şi face publicitate pentru şi prin toate năzbâtiile lor, ieşind hodoronc tron la televizor şi făcând tot felul de declaraţii aiuritoare, adesea fără consultarea sau avertizarea măcar a premierului. De multe ori s-a putut vedea cu cât efort a încercat Emil BOC să dreagă busuiocul şi să îndrepte aberaţiile rostite de colegii lui de guvern.

            Pe fondul accentuării şi prelungirii sine die a crizei economico-financiare actuale, este tot mai greu să găseşti măsurile cele mai eficiente. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a văzut de curând, o serie de traseişti politico-parlamentari e gata în orice moment să te vândă sau, spre a se salva, să-ţi dea lecţii despre cum ar trebui să guvernezi ţara[1].

            Din păcate, preşedintele Trăian Băsescu, în loc să sprijine în vreun fel activitatea guvernului, continuă arhicunoscuta lui serie de gafe şi de călcat în străchini. Dar, cu celebrul său fler, a sesizat că ţara aşteaptă să ştie din vina cui lucrurile merg rău şi foarte rău. Ca să îndrepte pericolul de propriul lui scaun, Traian Băsescu, după o metodă pe care o practică în mod curent de când e în politică, e în căutarea unui ţap ispăşitor. În opinia lui, însă, nu orice ţap ispăşitor ar reuşi să satisfacă setea de sânge a adversarilor regimului. Doar sacrificarea personală a primului ministru ar putea da roadele scontate. Unde mai pui că şi la nivelul guvernului sunt persoane care ar avea de câştigat prin eliminarea lui Emil BOC din ecuaţia puterii.

            Pentru a confirma, se pare, că are în cap astfel de idei şi gânduri, Traian BĂSESCU a început să îşi exprime public nemulţumirile faţă de actualul guvern sau faţă de unele din deciziile luate de acesta. El uită, cu nepermisă grabă, că dacă ţara a ajuns în această stare critică, deplorabilă, cea mai mare parte de vină îi revine lui, căci o guvernează, cum o guvernează de şase ani.

            O serie de factori politici, dar şi ziarişti susţin ideea că, în realitate, Traian BĂSESCU pregăteşte, pentru toamna acestui an, când populaţia, după seria de decizii antipopulare, va simţi efectele acestora, printr-o drastică scădere a nivelului ei de trai, scăderea puterii de cumpărare a pensiilor şi salariilor, creşterea taxelor şi impozitelor, ca şi ameninţarea dificultăţilor pe care i le va aduce toamna şi iarna ce urmează în ceea ce priveşte cheltuielile de întreţinere şi căldură, debarcarea guvernului şi sacrificarea politică a lui Emil BOC. Spre a da satisfacţie mai ales adversarilor acestuia din propriul partid, dar şi din opoziţie.

            În opinia mea, Traian BĂSESCU este pe punctul de a săvârşi o greşeală pe care, la rândul său, o va plăti extrem de scump. Poate chiar cu propriul scaun de la Cotroceni (ceea ce, la urma urmei, nu ar fi deloc un lucru rău). Căci cât timp conducerea guvernului a fost asigurată de Emil BOC, cu toate păcatele ce i se pot atribui, s-a realizat o atmosferă respirabilă în ţară şi o anumită linişte în plan social. Sacrificându-l, însă, pe Emil BOC, Traian BĂSESCU va face greşeala capitală a carierei lui politice. Asta şi pentru că în propriul partid (deşi neagă vehement, dar mincinos, vreo legătură cu acesta în ultimul timp, mai ales după câştigarea celui de-al doilea mandat prezidenţial, după cum a afirmat recent pe postul naţional de televiziune) s-ar declanşa o adevărată dihonie, o acerbă luptă pentru putere. Unde mai pui că ar fi posibil, în cele din urmă, ca aripa ardeleană a PDL să nu mai tolereze dominaţia şi pofta de înavuţire bolnavă a actualilor margrafi sudişti şi să opteze chiar pentru formarea unui nou partid, în jurul actualului premier şi preşedinte de partid.

            Iată de ce, poate măcar în ceasul al 12-lea, nu ar strica deloc ca Traian BĂSESCU să gândească, aşa cum se cuvine, înainte de a lua vreo decizie ce s-ar putea dovedi sinucigaşă pentru el. Înţelepciunea românească ne atenţionează de veacuri că: „Cel ce sapă groapa altuia, riscă să cadă el în ea!”

            Oare cunoaşte Traian BĂSESCU acest adevăr elementar?


[1] Am în vedere, între altele, atitudinea surprinzătoare a fostului deputat PRM-ist Mircia Giurgiu , promovat pe listele acelui partid în urma unor manevre ordinare îndreptate împotriva mea, dar trecut, după alegere, la scurtă vreme, cu arme şi bagaje, în altă barcă politică. În prezent, el a ajuns să-i dea lecţii şefului său de partid despre cum să conducă ţara, doar spre a mai câştiga din imagine pentru activitatea zgomotoasă, dar mediocră, pe care o are ca parlamentar.

CACEALMAUA CURŢII CONSTITUŢIONALE


Dr. Dan BRUDAŞCU

            O mare parte a mass-media de pe Dâmboviţa a pus, cu uimitoare naivitate, botul la decizia recentă a Curţii Constituţionale pe marginea celor două legi faţă de care actualul Guvern şi-a asumat răspunderea, fiind conştient c[ altfel i-ar fi fost imposibil să le treacă prin Parlament, date fiind şi derapajele semnalate în rândurile parlamentarilor propriului partid. Foarte puţini sunt cei care au sesizat şmecheria la care s-a recurs şi, anume, de pasare către Curtea Constituţională a obligaţiei găsirii unei soluţii, în speranţa că, în felul acesta, şi populaţia, adică cei obligaţi să materializeze prevederile actualului guvern, va tolera şi accepta soluţiile găsite. Unde mai pui că, prin această formă duplicitară, în care Curtea Constituţională a considerat că trebuie să se manifeste, au fost eliminate şi o parte din acuzaţiile cu privire la mult trâmbiţata obedienţă a acestei instituţii faţă de chiriaşul de la Cotroceni.

În opinia noastră, lucrurile stau cu totul altfel. În ideea de a li se permite magistraţilor de la Curtea Constituţională, dar şi de la celelalte instanţe să-şi păstreze nealterate pensiile şi celelalte privilegii de care beneficiază, ca o adevărată castă intangibilă, atât preşedintele, cât şi Guvernul au primit un sprijin nesperat după ce constataseră, se pare, că soluţiile lor anterioare, de a impune exclusiv tăierea pensiilor şi salariilor bugetarilor erau departe de a asigura reducerea deficitului bugetar în limitele impuse de către F.M.I[1].

Ca să stârnească şi mai mult reacţiile publicului şi, implicit, ale mass-media, s-a ajuns la această „găselniţă” de anulare a prevederilor reducerii pensiilor în ideea de a face posibilă recurgerea la o variantă şi mai dură, respectiv, aceea de majorare a TVA şi a altor taxe şi impozite. După opinia mea, în spatele acestui joc abil se află preşedintele Traian Băsescu, acelaşi de fapt care este şi autorul nefericitei idei de condamnare la sărăcie şi dispariţie a milioane de români. Se pare că, preşedintele n-a fost pregătit să sacrifice, din punct de vedere a imaginii, Curtea Constituţională în noua ei structură, obligând-o să voteze după interesul şi bunul plac al actualei puteri. Probabil că, şeful statului a sesizat că, în perioada care urmează, vor exista momente mult mai dure la nivelul confruntării politice, care vor impune intervenţia decisivă a Curţii Constituţionale, eventual, chiar pentru a-i salva propriul scaun. Ori, dacă această instituţie s-ar fi compromis acum, printr-o decizie discutabilă, ea ar fi fost discreditată şi necredibilă atunci când ar fi avut de soluţionat un caz mult mai complex şi chiar mult mai vital pentru liniştea şi siguranţa actualei puteri.

În realitate, prin decizia luată, membrii Curţii Constituţionale au dovedit totală obedienţă faţă de Cotroceni.

Ceea ce nici unul dintre reprezentanţii mass-media sau comentatorii politici şi economici, atât de implicaţi în susţinerea şi orchestrarea actualei dispute cu Puterea pe tema reducerii de venituri, o reprezintă situaţia reducerii cu 25% a veniturilor bugetarilor. Cu o comoditate ce-mi stârneşte mila şi compasiunea, majoritatea reprezentanţilor mass-media s-au mulţumit să deplângă reducerea nivelului de trai al bugetarilor în prezent, fără să sesizeze sau să se intereseze de faptul, la fel de grav, că o astfel de reducere va afecta şi nivelul pensiilor actualilor salariaţi. Asta pentru că, pe perioada cât va fi în vigoare această reducere, contribuţia lor la fondul de pensii scade, fapt ce va duce şi la scăderea, tot cu 25% a valorii punctului de pensie ce va fi luat în calcul la stabilirea cuantumului pensiei la împlinirea vârstei legale de pensionare.

Constat aceeaşi indiferenţă, sau poate doar incompetenţă, şi la nivelul liderilor de sindicat[2], mai ales al celor care, la orice oră din zi şi din noapte, ne agresează cu formulările lor agramate pe toate posturile de radio şi televiziune.

 


[1] Tind să cred că, în realitate contabili de la Ministerul de Finanţe, în frunte cu cel ce s-a autodefinit ca „plezirist”, au indus în eroare pe primul ministru, oferindu-le tuturor informaţii defectuoase în legătură cu posibilitatea înscrierii în parametrii impuşi de FMI doar prin reducerea pensiilor şi salariilor bugetarilor. Ca să nu oblige executivul să-şi recunoască eroarea, ceea ce ar fi afectat şi mai mult credibilitatea sa, s-a impus Curţii Constituţionale adoptarea unei decizii „imparţiale”. De aici şi nevoia amânării luării deciziei finale, până ce consilierii de la Cotrocenişti au conceput un scenariu acoperitor şi fără daune la capitolul imagine pentru nici una din părţi.

[2] Având în vedere averile uriaşe pe care cei mai mulţi le-au obţinut, e firesc să nu-i mai intereseze pensiile actualilor lor membri de sindicat: ei şi generaţii de aici înainte sunt la adăpost, sub aspect pecuniar , pe zeci de ani. Halal sindicate şi onestitate la liderii noştri de sindicat! Nu s-a observat, de asemenea, cum au fost cumpăraţi liderii unor centrale sindicale, prin scutirea de la aplicarea reducerii  de 25% la salarii pe considerentul că în respectivele domenii de activitate s-ar fi operat reduceri de personal. E o trădare care va fi folosită din plin pe viitor de guvernanţi, inclusiv pentru a scăpa de unii lideri de sindicat guralivi şi corupţi, care au cedat acestui şantaj.

Ce ascunde proiectul Roşia Montană?


Dr. Dan BRUDAŞCU

Asistăm de aproape un deceniu la o acţiune agresivă şi insistentă, cum rar mi-a fost dat să aflu, vizând exploatarea (a se citi epuizarea completă) a resurselor aurifere şi argintifere, pe care le mai deţine România în acest moment în zona Roşiei Montana. Din câte cunosc, încrâncenarea unor locuitori din zonă, dar şi a surprinzător de multe ONG-uri, nu ţine doar de salvarea acestor resurse de metale preţioase (la care trebuie adăugate şi alte cantităţi impresionante de metale rare, care ar spori de zeci de ori profitul final declarat de către pretinsul investitor străin), ci în primul rând pentru evitarea transformării întregii zone a Carpaţilor Apuseni într-o zonă selenară, ca urmare a modului criminal în care se urmăreşte folosirea în cantităţi nepermise a unor substanţe chimice (în special cianuri, interzise peste tot în lumea civilizată), care riscă să otrăvească aerul, apa şi întregul mediu ambiant.

Pe când eram deputat de Cluj, am asistat la o dezbatere organizată la Cluj-Napoca, la iniţiativa unor localnici şi a unor ONG-uri, total ostile acestui proiect. Mulţi dintre iniţiatorii acestei fulminante dezbateri nu mai sunt astăzi în viaţă, dispariţia lor fizică fiind într-un fel efectul presiunilor şi acţiunilor fără scrupule ale celor care se încrâncenează să implementeze un astfel de proiect. Am înaintat atunci treisprezece întrebări şi interpelări diverşilor membri ai Guvernului prezidat de Adrian Năstase, în vederea clarificării nu numai a unor aspecte de ordin strict legislativ, cât mai ales economice şi de protecţia mediului şi trebuie să recunosc că nici unul dintre răspunsurile celor treisprezece demnitari interpelaţi n-a avut darul de a mă convinge că e vorba de o operaţiune onestă şi nici că se urmărea altceva decât spolierea ultimelor avuţii naţionale ce scăpaseră atenţiei celor care urmăresc pauperizarea şi mai profundă şi definitivă a României şi românilor.

Orice investitor raţional ar fi renunţat până în prezent în faţa unei opoziţii atât de categorice, venită din partea cetăţenilor, dar şi a numeroaselor instituţii publice, din care cea mai coerentă şi impresionantă poziţie, mi se pare, a fi avut-o Academia Română; cei care se află în spatele acestui proiect, vrând parcă să ne convingă – pe zi ce trece – că ceea ce se urmăreşte în realitate este cu mult mai mult decât ceea ce au declarat public, se încăpăţânează să continue agresiunea împotriva României până ce vor reuşi să îngenuncheze până şi ultima opoziţie ce le-ar mai sta în cale.

Presa scrisă şi audio-vizuală, locală sau naţională, cu o crasă inconştienţă, este zilnic plină de numeroase acţiuni şi declaraţii aiuritoare a tot felul de personaje, mai mult sau mai puţin credibile, care pledează (oare, chiar atât de dezinteresat?) în favoarea acestui proiect. Aflăm, recent, că pe 8 iulie a.c., la Bucureşti va avea loc o conferinţă internaţională consacrată proiectului Roşia Montana şi impactului acestuia asupra economiei româneşti. După cum declară iniţiatorii acestei acţiuni, s-ar dori să fim obligaţi să acceptăm câştiguri directe şi indirecte, cifrate la 19 miliarde de dolari, sumă impresionantă, mai ales în această perioadă, de adâncă criză şi acută penurie de resurse financiare.

Rămânând deplin consecvent cu poziţia pe care am exprimat-o în acele întrebări şi interpelări adresate Guvernului, în calitatea de parlamentar de Cluj, doresc să atenţionez asupra nevoii de a respinge o dată pentru totdeauna acest proiect. În pofida bilelor de sticlă şi mărgelelor calpe, fluturate înaintea ochilor unui popor disperat, sărăcit de alte proiecte similare celui de azi, ameninţat de sărăcia generată tocmai pe continentul de unde provin pretinşii binefăcători aflaţi în spatele proiectului Roşia Montană. Întrucât, este un proiect de interes naţional şi nu doar local, ar fi de dorit ca decizia finală să fie luată abia după ce întregul popor român s-ar fi pronunţat, în urma organizării unui referendum. În felul acesta, ar putea să dispară orice acuzaţii, reale sau imaginare, legate de coruperea sau tentativa de corupere a unor reprezentanţi ai unor autorităţi române, începând cu cele de la nivel local, judeţean şi terminând cu cele de la nivelul Executivului şi Parlamentului sau cu apropiaţi ai actualului preşedinte al României.

Aş vrea să fie convinşi şi domnii Bogdan Baltazar , ovidiu nicolescu sau Moise Achim, care susţin public un asemenea proiect, că mie îmi pasă – cel puţin la fel ca şi lor – de viitorul economiei acestei ţări dar, însă, spre deosebire de ei, mie îmi pasă, în egală măsură, şi de impactul devastator pe care acest tip de exploatare minieră l-ar putea avea asupra Apusenilor. Cu alte cuvinte, eu mi-aş dori ca şi peste 10, 50 sau 100 de ani, la Roşia Montană, să poată avea loc alte ediţii  ale festivalului FÎNFEST, precum şi alte manifestări cultural-artistice, care să valorifice potenţialul cultural-spiritual al zonei, dar şi cel turistic şi de agrement, pe care este foarte posibil, ca materializarea acestui diabolic proiect să nu le mai facă posibile pentru generaţiile viitoare.

Ceea ce este foarte curios, este faptul că, până în momentul de faţă, o serie de factori guvernamentali au manifestat o atitudine incoerentă şi duplicitară, cu toate că, în alte capitale europene, inclusiv la Bruxelles, există voci care condamnă vehement, cu argumente credibile, materializarea acestui proiect. Deoarece, această ţară, nu aparţine doar generaţiei de astăzi, ci şi generaţiilor viitoare, autorităţile de acum nu pot să sacrifice după bunul lor viitorul şi sănătatea acestora şi nu au dreptul, nici legal, nici moral, să cedeze în faţa agresivităţii dubioase a celor care urmăresc finalizarea acestui proiect otrăvit.

Carenţe sau omisiuni interesate?!?


Read the rest of this entry »

A.P.I.A. – 675 cereri electronice


IPA-Online este un sistem  la dispozitia  producatorilor agricoli, care le da posibilitatea sa depuna la centrele Agentiei de Plati si Interventie pentru Agricultura declaratiile de suprafete  in format electronic, evitindu-se erorile care mai  apar  in sistemul  clasic,  cu  harti  pe suport de hirtie.  Dupa cum ne-a informat directorul  Centrului  judetean-Teleorman  al APIA, ing. Emanoil Pena, in acest  an, 675 de producatori   agricoli  cu  exploatatii  mai mari, de peste 50  hectare, au depus  cereri in format  electronic, prin intermediul Sistemului  IPA-Online, pentru  o suprafata digitizata de 312.636 hectare. Este cea mai  mare suprafata declarata astfel, intre toate judetele tarii.

Arginţi calpi sau festivalul internaţional de film?


Dr. Dan BRUDAŞCU

            În cotidianul Mesagerul de Cluj din 7 – 13 iunie a.c[1]., la rubrica editorial apare textul nesemnat, intitulat „Ruşine Tudor GIURGIU. Textul în cauză se constituie într-un atac dur, dar pe deplin justificat, până la un punct, după părerea noastră, la adresa domnului Tudor GIURGIU, preşedintele unui S.r.l. anonim, care, de câţiva ani de zile, realizează la Cluj-Napoca Festivalul Internaţional de Film Transilvania sau TIFF, după moda englezească, bat-o vina.

            Puţină lume ştie că primele ediţii ale hulitului astăzi Festival au început pe timpul mandatului de primar al lui Gheorghe FUNAR, iar alocarea primelor sume de la bugetul local s-a făcut în  baza unei propuneri avizată şi înantată Consiliului local de subsemnatul, ca urmare a poziţiei deţinute în organigrama de atunci a Primăriei clujene.

            Îmi aduc aminte că atunci, la început, nu numai pentru cei avizaţi, Tudor GIURGIU era un anonim super-respectuos şi atent faţă de cei cărora le cerea bani pentru a face posibilă organizarea unei asemenea manifestări devenită, între timp, extrem de prestigioasă, în primul rând datorită eforturilor depuse de Tudor GIURGIU şi abilităţilor sale manageriale şi organizatorice. Ca să rostesc adevărul până la capăt, Tudor GIURGIU nu numai că era cu adevărat un anonim în mediile clujene, ci şi excesiv de respectuos în modul de abordare a autorităţilor locale cărora le solicita sprijin pentru soluţionarea chestiunilor, deloc uşoare, legate de festival. Ulterior, cu aceeaşi nonşalanţă, cu care îl curtase pe vremuri pe primarul gheorghe funar , el a trecut, cu arme şi bagaje, cum se spune, de partea echipei noului edil, Emil BOC, care, pe lângă sprijinul material şi financiar acordat festivalului, l-a numit în fruntea Televiziunii Române în calitate de preşedinte-director general.

            N-a fost, desigur, foarte inspirată această numire, pentru că mandatul lui Tudor GIURGIU în această funcţie importantă nu s-a remarcat prin absolut nimic deosebit şi nu cred că există azi cineva care să poată numi, în mod obiectiv, măcar o singură realizare cât de cât meritorie a lui Tudor GIURGIU în calitate de întâistătător peste televiziunea naţională.

            În momentul la care Tudor GIURGIU a iniţiat această manifestare care, trebuie să recunosc, a contribuit enorm la sporirea prestigiului european şi internaţional al oraşului nostru, atât Tudor GIURGIU, cât şi S.r.l.-ul care a luat această iniţiativă aveau o dotare şi stare materială de-a dreptul  mediocră. În schimb, după ani de zile, graţie banilor oferiţi generos din bugetele locale, municipal şi  judeţean, s-au produs schimbări de-a dreptul miraculoase. În prezent, angajaţii şi colaboratorii S.r.l.-ului giurgiuvean se plimbă doar în maşini de lux, exclusiv în MERCEDESURI din ultimele generaţii, stau, pe durata desfăşurării festivalului, numai în hoteluri ce le asigură un maxim de lux şi confort, etc. În plus, dacă înainte de demararea acestui proiect, Tudor GIURGIU era un personaj nebăgat în seamă în lumea televiziunii şi cinematografiei, în prezent, după o practică frecventă în aceste medii, el este chiar beneficiarul unor premii şi distincţii internaţionale, datorate nu atât talentului său regizoral, ci o „răsplată” pentru invitarea la festival a unor personalităţi cu putere de decizie în acest domeniu.

            Dacă cele spuse de mine mai sus nu ar fi adevărate, atunci Tudor GIURGIU ar fi trebuit ca, mult înaintea demarării acestui proiect, să fi fost câştigătorul unor premii şi distincţii la festivaluri europene şi internaţionale, sau măcar naţionale, confirmând faptul că, în realitate, el a investit şi talentul şi prestigiul, nu numai banii clujenilor, în organizarea unei astfel de manifestări prestigioase pe plan internaţional, nu aceasta l-a scos pe el din anionimat şi i-a adus recunoaşterea europeană şi internaţională de care se bucură azi.

            Cunoscându-l pe acel Tudor GIURGIU de la început, adică un om respectuos şi modest, m-au surprins şi şocat şi pe mine, ca şi pe semnatarul (pentru mine anonim) al editorialului citat, declaraţiile ameninţătoare  şi stupide făcute recent de Tudor GIURGIU. Se pare că, după ce, iniţial, el a fost inspirat de raţiuni şi interese exclusiv artistice, de o vreme pare a fi motivat în demersul său exclusiv de meschine şi mediocre interese materiale şi financiare.

            Spre deosebire de autorul editorialului, eu recunosc lui Tudor GIURGIU merite incontestabile în iniţiativa organizării acestui festival care, în timp s-a impus pe plan european, fiind, pe bună dreptate, considerat printre cele mai reuşite manifestări de gen. Un semn extrem de concludent în această privinţă este şi faptul că, pe lângă (destule) nume nesemnificative (de umplutură, am mai spune noi, la fiecare ediţie), de-a lungul anilor festivalul şi implicit oraşul nostru a fost onorat de nume prestigioase de actori, regizori etc. Mă îndoiesc că aceştia ar fi fost atraşi la Cluj-Napoca exclusiv de ideea unei excursii gratuite şi nu de prestigiul şi prestanţa manifestărilor la care aveau să participe.

            Dacă afirmaţiile din articol sunt reale, atunci eu regret ieşirea, necontrolată, după părerea mea, de care a dat dovadă Tudor GIURGIU, căci el trebuie să conştientizeze că, fără acest festival, posibil doar datorită eforturilor făcute de autorităţile locale de a-i asigura finanţarea, el însuşi ar fi rămas o eternă tânără speranţă în domeniul cinematografiei şi nu ar fi astăzi în posesia a numeroase premii şi distincţii date în principal organizatorului Tudor GIURGIU şi mai puţin cineastului care se doreşte.

            Nu ştiu dacă lui Tudor GIURGIU îi este cunoscut faptul că, şi în acest an, pentru a-l ajuta să realizeze acest festival, edilii Clujului i-au alocat doar lui peste 60% din bugetul municipiului rezervat activităţii culturale. Cu alte cuvinte, ca să poată avea loc acest festival, au fost sacrificate o serie de alte manifestări culturale importante şi diverse. La fel ca şi în anii precedenţi.. Ori, în aceste condiţii, criticile şi acuzaţiile făcute de Tudor GIURGIU la adresa primaruluii şi consilierilor locali sunt nu numai neininspirate şi nejustificate, ci de-a dreptul penibile, dovedind că visătorul de altădată este azi copleşit de pofta de înavuţire cu orice preţ.

            Mai subliniem, tot legat de acest subiect, şi faptul că, în afara eforturilor meritorii ale autorităţilor locale, proiectul giurgiuvean se bucură de susţinerea întregului oraş, întrucât, pe lângă miliardele de la Consiliul Local, festivalul beneficiază de numeroase sponsorizări în bani şi servicii de la foarte multe firme clujene, faţă de care nu pare a manifesta un minim de decenţă şi de consideraţie. Ca să nu spunem nimic despre lipsa lui de recunoştinţă.

            Autorul editorialului citat proferează şi alte acuzaţii la adresa lui Tudor GIURGIU din care multe ni se par nu numai de bun simţ, ci şi deplin justificate. Ne-a reţinut în mod deosebit atenţia referirea la ameninţarea că pe viitor Tudor GIURGIU intenţionează să mute festivalul la Budapesta. Desigur că nu ne-ar mira chiar să o facă, deoarece aşa cum se dovedeşte mereu, cercurile iredentist – revizioniste de la Budapesta găsesc întotdeauna bani să cumpere conştiinţe sau susţinători diversionişti în rândul intelectualilor din ţările vecine. De altfel, Tudor GIURGIU a şi făcut un prim pas spre această direcţie asupra căreia nu mai insistăm, pentru că ne provoacă stări cu care nu vrem să-l onorăm pe cel în discuţie. Un singur lucru vrem să-i atragem atenţia lui Tudor GIURGIU şi anume că, chiar dacă va muta acest festival la Budapesta, în speranţa că acolo s-ar putea îmbogăţi mai rapid decât în ţară, să nu uite, totuşi, că Transilvania este şi va rămâne un teritoriu ce aparţine României, iar el va fi obligat, cel puţin moral, dacă ştie la ce ne referim, să modifice pe viitor denumirea festivalului în raport cu interesele revizionist iredentiste ale posibililor săi viitori stăpâni din Budapesta.

            Este regretabil că datorită unei vizibile pofte de îmbogăţire a iniţiatorului, un proiect de importanţa acestui festival eşuează în mod lamentabil ca urmare a unei nefireşti pofte de îmbogăţire din partea iniţiatorului lui.

            În încheiere, am dori să-i atragem atenţia în mod amical lui Tudor GIURGIU că, deşi este adevărat că a contribuit la sporirea prestigiului european şi internaţional al municipiului nostru, fără acest festival, posibil exclusiv datorită banilor clujenilor, el ar fi rămas, profesional vorbind, acelaşi anonim cum a fost înainte de demararea lui. Cu alte cuvinte credem că el este cel puţin la fel de îndatorat clujenilor, cât îi sunt clujenii lui pentru organizarea pe banii lor (şi nu puţini) a unui astfel de festival.

            În final, dezavuez formula folosită de autorul editorialului, inclusiv în titlu, şi pentru că, mie, personal, nu-mi sunt cunoscute meritele culturale şi intelectuale pe care acesta le-ar avea şi care i-ar da dreptul la o astfel de atitudine faţă de un om care a  reuşit un eveniment cinematografic prestigios, cunoscut şi comentat pozitiv în ţară şi peste hotare.

 

 


[1]Mesagerul de Cluj, anul II, nr. 33, 7-13 iunie 2010, p. 2.

Garda de Mediu Teleorman in actiune


Comisarii de mediu din Teleorman au aplicat, în luna mai, şapte amenzi contravenţionale în cuantum total de 285.000 de lei (aproape 3 miliarde de lei vechi) şi au dat şi 10 avertismente , în urma controalelor efectuate în domeniul protecţiei mediului, habitatelor naturale, biodiversităţii şi ariilor protejate.

În total, garda de mediu teleormăneană a făcut 156 de inspecţii, dintre care doar 33 au fost planificate. Unul dintre cele 123 de controale neplanificate a fost declanşat în urma autosesizării Gărzii Naţionale de Mediu, iar alte trei, în urma unor sesizări. Comisariatul Judeţean  al Gărzii de Mediu  a desfăşurat în luna mai, 23 de inspecţii împreună cu alte autorităţi.

Oopss! Atac la contrabanda cu droguri legale


Politistii  de investigare a fraudelor  din I.P.J. Teleorman, specialisti  ai  A.N.A.F.-comisari  ai  Garzii Financiare si inspectori ai Autoritatii  Nationale a Vamilor,  continua actiunile inscrise in Planul  National pentru Prevenirea  si Combatarea Evaziunii  Fiscale,  in domenii in care  aceasta se manifesta pregnant. Un exemplu este și acțiunea derulata in municipiul  Rosiorii de Vede, unde politistii  de investigare au organizat  o  actiune privind combatarea  operatiunilor ilegale cu  tigari  si alcool. Cu aceasta ocazie, au  fost  depistate la domiciliul unei persoane de pe raza  municipiului  peste 3.200  litri  bauturi  spirtoase . Tot la aceasta adresa au  mai  fost identificate  286 pachete tigari ,  ambele produse fiind  nemarcate fiscal  ori  marcate  necorespunzator.

Ambele stocuri de produse, a caror  valoare totala a fost  estimata la suma de 33.000  lei, au  fost  ridicate,  in vederea cercetarilor, iar  persoanei implicate in operatiunile comerciale ilegale cu alcool  si  tigari  i s-a intocmit dosar penal

Mere stricate de la Guvern, pentru elevi


Potrivit unei hotărâri de guvern, elevii vor primi pe lângă lapte şi corn şi câte un măr pe zi. Până acum această hotărâre nu s-a aplicat, mai cu seamă în Municipiul Roşiorii de Vede. Însă în data de 30 mai, directoarea Scolii ”Mihai Eminescu”, Cristina Burlacu,   a fost înştiinţată că începând cu data de 31 mai, copii vor primi şi mere . Mare i-a fost mirarea când a ajuns la şcoală şi a constatat că acele mere nu numai că erau lovite şi tăiate, ci unele intraseră deja în putrefacţie. Potrivit avizului de predare , merele aproximativ 700 la număr, sunt aduse de către SC. BAMBAN IMPEX SRL, cu sediul în Turda, jud. Cluj şi sunt în conformitate cu standardele în vigoare. Pe hârtie, pentru că în realitate lucrurile stăteau cu totul altfel. Merele erau plătite de către Consiliul Judeţean Teleorman.

Sursa: Contrasens rosiorean

Atentie! Nu trebuie ratat!


http:// video . google .com/videoplay?docid=-1173253419609073840#

”Caruta cu vise” la Madrid


Primim de la cititori:Scriitorul Constantin T. Ciubotaru

Sucă a lui Nea Mărin credea că prin podul grajdului lui Tache Zăpăcitul, peste izlaz, treci gâla şi o ţii tot aşa.Nu ştim pe unde a tulit-o neica Mărin Traşcă, dar s-a trezit în Spania, unde recunoaşte că n-are de acasă decât cutia cu amintiri şi acel „spaţiu intim de inocenţă (Cătălin Popa) pe care se teme s-o declare, dar versurile îl trădează. Căci de acolo scapă emoţionanta amintire a copilului certat de mamă, pentru că n-a spus bogdaproste la pomană sau că n-a adus fruze de brusture pe care să-şi pună copiii din sat picioarele spălate la Rusalii, aşteptând cuminţi strachina de colarez. De acolo ţâşneste dorinţa de a mai primi de undeva bolindeţi, de a ieşi în drum cu ouă vopsite, ca să ciocnească cu alţii „pe luate”.„Căruţa cu vise” este  condusă de un ciudat personaj care, în loc de inimă are o prigorie.

Un alt Marin, şi el tot oltean, mărturisea că a descoperit lumea din vârful carului care-l ducea la studii în Craiova. Constat acum că Marin Traşcă, tot oltean, dar din Balş umblă prin Spania, alt Don Quijote, cu o căruţă. Recunosc, am citit cu atenţie poeziile şi n-am reuşit să văd dacă şi-a legat de loitre şi vreo javră, nici dacă şi-a luat cu el paporniţa cu praz. Aştept să ne cinstească cu o oală de

Zaibîăr negruu… N-are aici, secuză,ne pofteşte la Balş.

Ambii olteni, care au plecat în lume, păstrează în inimă lumea lor de acasă.

Prin versuri Marin Traşcă recunoaşte că poartă cu sine o lumină de suflet aprinsă-n noaptea de Înviere de la Luceafărul nostru. El duce cu sine binecuvânatrea maicii primite sub calendarul unde arde flacăra credinţei strămoşeşti.

Hălăduind pe alte meleaguri neica Marin a crezut că Moşul nostru Nicolae poartă în sacul cu daruri ceva special pentru dânsul şi a tot aşteptat şi a tot sperat şi se pare c-o mai face încă…”Moşul de multe ori s-a făcut că da, are pentru mine ceva…care nu se vede!”

Şi atunci neica Marin şi-a luat  în spate traista speranţei şi a mers, şi a mers gândind că această Doamnă Speranţă s-a mutat, ori chiar există pe alte meleaguri. Şi a aflat că în acel mers de poveste omului nostru i s-a făcut foame. Şi sete. A trebuit să lase câteva rânduri de sudori, dar după ce a primit banii n-a mai putut mânca de obosit ce era. Şi de supărat, fiindcă trudind el n-a mai avut chef sau chiar a uitat că a plecat în lume să culeagă metafore. Şi nici cu cele avute nu ştia ce să facă.

„Banul este măsura binelui şi al răului”, „preţul trădării”, dar el  este şi etalonul vieţii noastre…

Aşa se face că Marin Traşcă umblă după DARUL cel metaforic, visând şi căutându-şi dreptul de a vorbi, dar constatând uluit că de fapt acesta este „dreptul tăcerii!”

Poetul se vede robul cuvintelor. Eu am aflat că de fapt cuvintele sunt pentru orice scriitor cărămizile cu care-şi poate ridica acele Castele din Spania visurilor.

Şi-ar dori să se mai nască odată, dar ezită. Se simte legat de metaforele izvorâte din basmele copilăriei sale, de bâlciul anual unde a văzut omul cu falca de bou, de popa care umblă cu botezul, dar şi mai nou s-ar vrea un Moromete al versurilor, participant la un secerat de alte cuvinte, dorind să bea apă din botă sau ulcior de pământ ascuns în tufa de soc de pe răzor. ..Printre rânduri se citeşte  dorurile alungate de vârstă şi viaţă…

Se întreabă şi o facem şi noi de ce a fost nevoie să treacă prin disperarea şi lehamilea celor autoexilaţi ştiindu-se singuri şi neînţeleşi.

Un comentator al plachetei ”Căruţa cu vise” apărută la Editura Karuna Bistriţa, 2009, afirma că Marin Traşcă va pune punct poeziei. Cred că se înşală, chiar dacă aici sunt sintetizate versuri trăite două secole! Cine a muşcxat din mărul metaforei, nu renunţă prea uşor la mustul încântător al cuvântului frumos spus în vers! !

14 mai, 2010,Madrid

 

 

Eveniment! Scriitorul Constantin T. Ciubotaru în Spania


 

Primim de la cititori: poetul  George Trașcă

Eveniment

Ştiaţi că din 2008 în Peninsula Iberică fiinţează un institut cultural Român  numit Espacio Niram, care concurează în cel mai loial chip posibi instituţia românească? ? Şi o revista Niram Art, impreuna cu Editura Niram Art, care organizeaza în acested zile cea de a Doua Editie a Premiilor Niram pentru literatură? Că printre cei propuşi sunt scriitori reprezentativi din literatuta noastră:N.Breban, Varujan Vosganian Gabriela Adamesteanu, Dan Lungu . La Poezie: Premiile Niram-Art sunt decernate în colaborare cu Cercul de Poezie  RefleXos. Dan Coman, Dan Herciu, Elena Vladareanu, Razvan Tupa. Marele Premiu Niram ArtRefleXosTrofeul Tristan Tzara –  Ion Muresan, Alexandru Musina, Varujan Vosganian 

Că şi-a propus şi a reuşit prin nenumărate evenimente să integreze  integrarea artei şi culturii româneşti în Spania? 

Sufletul, inima în înţelesul anatomic al tuturot acţiunilor  culturale, elogiat de personalităţi politice şi culturale româno-spaniole se numeşte Romeo Niram, pictor român care şi-a extins aria acestor acţiuni culturale de excepţie în Portugalia şi Germania este pictor român.

Amănunte extrem de interesante despre activitatea acestui grup de personalităţi din cultura hispanică se găsesc pe cite-ul Espacio Niram.

Pentru a evidenţia varietatea şi originalitatea acestor acţiuni, ne-am oprit doar la ziua de 14 mai, 2004, când la cafeneaua literară NIRAM din Madrid (Str. Independenţei nr,7, lângă operă), într-un cadru total neconvenţional au avut loc următoarele activităţi:

1.Un colocviu în direct cu directorul Muzeului de artă din Craiova şi Preşedintele fundaţiei Eugen Ionescu, pe tema Beâncuşi la Craiova. La acest inedit dialog au luat partepersonalităţi culturale româno-spaniole: Antonio Calderon de Jesus, artist plastic, Fabianni Belemuski, directorul revistei « Niram Art »,cel care a monotorizat acest dialog, Tudor Şerbănescu, fondator al  Asociaţiei Pro-Art, pictor român,Hector Martinez Sans, Directorul revistei « Madrid en Marco » i Ariadna Petri, poetă şi artistă plastic, Tales Jaloretto, comentator cultural brazilian, venit în Spania pentru un masterat şi…CT. Ciubotaru.

2.Al doilea eveniment a fost lansarea cărţii Los securistas fueron extraterrestres, de Constantim T.Ciubotaru, asupra căruia vom reveni.

3. S-a prezentat cartea de poezii „Căruţa cu vise” de poetul român Marin Traşcă. 

4. Un colocviu pe tema Tolstoi tradus în limba spaniolă de Elena Zamyslova.

5. Pictura modernă spaniolă.

Lansare cărţii scriitorului roşiorean, C.T.Ciubotaru, membru al U.S.R., filiala Braşov, apărut la Editura NIRAM ART, cu o prefaţă semnată de Fabianni Belemuski, directorul revistei « Niram Art » şi copera semnată de Evilsabeth Scmitz Garcia. Editor, Tudor Şerbănescu,

Traducătorul şi prefaţatorul romanului, Fabianni Belemuski a vorbit despre carte, iar autorul a fost  prezentat de Editorul Tudor Şerbănescu, primul pictor român care a expus în sala Palatului regal spaniol.  Printre altele a subliniat că C.T. Ciubotaru ar putea fi numit Reprezentantul generasţiei sacrificate de opt ori: 1. Răboiul şi Evacuarea. 2. Păuchii ruso-româno-nemţeşti le-a adus tifosul.3.  Trenul Foametei  4.. Cotele 5. Colectivizarea. 6, SSMD i-a prigonit credinţa şi tradiţiile, aducându-i prin securişti dominantul sentiment de frică permanentă de tot şi toate. 7. Marea Debandadă i-a luat şi împuşcat pe tirani şi a sperat în altceva. 8. Generaţia căreia i se taie pensia şi orice speranţă.

Hector Martinez Sans, Directorul revistei « Madrid en Marco » a făcut o exegeză a romanului. Au mai luat cuvântul şi Ariadna Petri, poetă şi artistă plastic, care şi-a asumat în această seară şi rolul de « tălmaci » pentru invitaţii români. A venit cu câteva inedite metafore inspirate din roman. Artistul plastic Antonio Calderon de Jesus, care a prezentat pentru spanioli arta românească din Iaşi, Suceava, Boroşani, Bucureşti, Alexandria şi Roşiorii de VedeAici l-a cunoscut pe C.T.Ciubotaru, care îşi lansează aici, la noi, în Madrid, în această seara una dintre cele 14 cărţi . A mai spus că a fost încântat şi uimit de activităţile Asociaţiei Culturale „Mileniul 3”, în fruntea căruia se află oaspetele nostru din această seară.. Menţionăm prezenţa şi intervenţiile domnilor Tales Jaloretto, comentator cultural venit din Brazilia să-şi dea aici un masterat în literatura şi cultura spaniolă. A poetului şi jurnalistul Marin Traşcă, olteanul din Balş căruia i s-a prezentat volum de poezii în limba română « Căruţa cu vise, apărută în ţară, Eugenia Dumitriu, poetă şi pictoriţă din Roşiorii de Vede , unde domiciliază şi autorul romanului Domnul Tudor Serbănescu ia cuvântul. Uluitori sunt şi artiştii ăştia! Oare cum de-i citesc pe ceilalţi aşa de repede! Mă consideră Fiul Secetei! Am fost! Vorbeşte de cele opt sacrificii la care a fost supusă generaţia pe care o reprezint. George Roca, care mi s-a recomandat „Istoric, masterand în Istorie Contemporană!” Ha, am replicat, şi matale te năpusteşti în Marea Debandadă din 89? Cătălin Popa, pictorul şi filozoful, omul care ştie că fiecare are un anume spaţiu sufletesc unde-şi păstrează inocenţa, şi mai ştie că: ”Nu cred în posibilitatea întoarcerii la inocenţă!”, de aceea eu pictez fiindcă “Nu sunt de acord cu destinul generaţiei mele”!

Vali, fiul autorului face fotografii, la concurenţă cu Gabi, celălat fiu venit şi el să se „lanseze”.care „învaţă” să fileze, care se contrazice cu Georgiana Stroe, de la Adevărul. Iau cuvântul care mi se dă. Le spun de ce sunt un autor cu „T” mare. Fiindcă în ţară mai sunt alţi mulţi omonimi: Secretar literar, artist, folclorist, medic, balerin, scafandru şi ce-o mai fi.

Explic cum de ce am fost o  generaţie de atâtea sacrificii:pentru de fiecare dată am plătit eu sau familia mea, ceilalţi

Surpriza pentru autor a fost prezenţa câtorva foşti elevi, acum stabiliţi în Spania, care, normal că n-au plecat fără cartea cu autograful fostului lor profesor.

 ____________________________________________

_____

 

George ROCA: Domnule Constantin Popa, ne-am cunoscut pe la începutul lunii septembrie a acestui an la Espacio Niram din Madrid, cafenea culturală unde se întâlneşte deseori elita literară şi artistică română din capitala Spaniei. Atunci am auzit vorbindu-se foarte elogios de dumneavoastră şi de talentele de care dispuneţi. V-aş ruga să vă prezentaţi!

Constantin POPA: Mă numesc Constantin Popa, m-am născut în 1979, în localitatea Runcu-Damboviţa. În 2001 am venit în Spania, mai precis în oraşul alicantin Alcoy, unde am încercat să mă adaptez de cea mai bună şi rapidă formă posibilă la noile condiţii, însă nu a fost chiar simplu, totul fiind condiţionat de situaţia de iregularitate în care mă aflam. Această perioadă este caracterizată de o situaţie laborală precară, chiar exploatare, şi de imposibilitatea de avansare. Lucrurile par să se schimbe odată cu legalizarea din 2004 a străinilor în Spania. Primul pas făcut a fost intrarea în Academia de Arte Frumoase din Alcoy, unde am studiat timp de un an. Însă, situaţia materială m-a obligat să abandonez facultatea pentru o muncă relativ stabilă în construcţii. În 2005, din dorinţa arzatoare de a-mi schimba destinul nefast, m-am înscris la universitatea ovidius din Constanţa, dedicându-mă studiului istoriei. Următorii trei ani, au fost ani în care munceam şi învăţam în Spania, muncind tot în construcţii, iar în perioada examenelor mă duceam în România. În iunie 2008 am devenit licenţiat în istorie cu o notă care mi-a permis intrarea la un Masterat la Universitatea Autonomă din Madrid. Aşadar, în octombrie 2008 m-am mutat în capitala Spaniei, unde spre o surpindere plăcută am găsit şi alţi români ca mine preocupaţi şi de altfel de lucruri în afara celor banale şi comune.

George ROCA: De ce istorie? Care este tematica lucrării dumneavoastră de masterat? Puteţi să îmi daţi câteva detalii…

Constantin POPA: Studiul istoriei l-am început din dorinţa de a căpăta o viziune globală asupra lumii, pe de o parte, iar pe de alta de a înţelege de ce generaţia mea este o generaţie de sacrificiu, şi de ce am fost nevoiţi sa „ieşim” din ţară. Masteratul pe care îl fac acum la Madrid este specializat în Istorie Contemporană, pe care l-am centrat pe relaţii internaţionale, iar dizertaţia este şi mai concretă, tratând despre efectele revoluţiei române din 1989.

George ROCA: Cum îmbinaţi istoria cu arta plastică? Am primit via e-mail treisprezece fotografii reprezentând tablouri pictate de dvs. Aşa am aflat că sunteţi şi artist plastic. Pictor! Talentat aş zice!

Constantin POPA: Decizia de a picta a venit dintr-un imbold interior, acela de a găsi răspunsuri la dilemele care mă apăsau… Istoria cred că mi-a fost de mare ajutor. Însă nu doar istoria, filosofia deasemenea a contribuit substanţial la dezvăluirea acelei lumi interioare care mă preocupa. Cred, ca istoria reprezintă „scânteia” care aprinde această „lume a mea”, adică eu pictez pentru că nu sunt de acord cu destinul generaţiei mele încercând să mă exprim critic prin pictură. Acest fapt duce la ramificaţii mult mai profunde unde perspectiva istorică şi filozofică se împletesc cu arta plastică. Istoria îmi dă posibilitatea să observ realitatea şi care sunt stâlpii pe care se bazează aceasta, arta plastică mă ajută să exprim vizual ceea ce gândesc. Utilizez arta ca pe o încercare de denunţare a falsităţii politice, sociale sau religioase, şi cautare a purităţii umane, intoarcerea la inocenţă. Sună probabil a utopie, însă dacă vrem să avem o societate pură trebuie ca fiecare să caute inocenţa din dreptul său.

George ROCA: Vorbiţi-mi în câteva rânduri despre „Cele şase teze asupra naturii umane”. De ce nu mai multe, precum numărul imaginilor tablourilor trimise? Ce reprezintă aceste picturi, dintre care una este doar o pânză „blank” (albă!)… fără nicio culoare sau urmă de vopsea? Dar totuşi semnată de dumneavoastră! Mi-aţi trimis-o din greşeala sau aşa aţi dorit să fie?

Constantin POPA:
Cele şase teze asupra naturii umane sunt încercarea filosofică de a căuta adevărul şi cine stă în umbra destinului, deoarece societatea sau politica oferă o imagine, cred, incompletă. Încerc să merg la rădăcina lucrurilor, în lumea ideilor lui Platon. De fapt, primul dintre cele şase tablouri este chiar introducerea în lumea ideilor şi are rolul de manifest, iar celelalte cinci tratează doar această lume a ideilor. Clarificând faptul că adevărata realitate există într-o altă dimensiune unde avem acces doar prin raţiune, următorul pas este acela de a demonstra existenţa unui creator infinit, de aici tabloul alb, cel de al şaptelea. Prin el vreau să sugerez că aşa cum fără acţiunea artistului o pânză nu se poate converti într-o operă artistică, la fel, fără intevenţia unui creator nu putea apărea viaţa din neantul infinit, Dumnezeu fiind «Prima cauză». Fac diferenţa între trei lumi posibile: una spirituală, infinită, reprezentată de Dumnezeu, una materială, a noastră, caracterizată de limitări şi legile fizicii, şi o lume a ideilor care este de fapt un satelit al lumii materiale şi unde găsim prin intemediul raţiunii adevărul despre aceasta lume.
Critic ideea de Dualism, care cred că stă la baza fatalităţii destinului uman şi afirm că prin moarte toate fiinţele create (inclusiv Lucifer, el fiind deasemenea creatura, şi deci victima) trec în lumea spirituală, aceasta trecere nefiind condiţionată de cât de buni sau răi am fost în viaţă. Acest aspect, stă la baza societăţii şi convieţuirii.

 O altă interpretare pe care am avut-o în minte atunci când m-am decis să pun „tabloului alb” în serie a fost critica împotriva religiilor… care şi-au permis să-l «picteze» pe Dumnezeu după bunul lor plac, când de fapt noi, cei din lumea materială nu putem înţelege cum arată o fiinţă din lumea spirituală. Dumnezeu ar trebui să rămână o pânză albă care să reprezinte binele absolut, creator, infinitul şi speranţa.

Saşe este un număr uman în comparaţie cu şapte care este divin! Eu încerc să găsesc răspunsuri din perspectiva umană. De aceea am ales numărul şase.

Cele şase teze asupra naturii umane sunt încercarea filosofică de a căuta adevărul şi cine stă în umbra destinului, deoarece societatea sau politica oferă o imagine, cred, incompletă. Încerc să merg la rădăcina lucrurilor, în lumea ideilor lui Platon. De fapt, primul dintre cele şase tablouri este chiar introducerea în lumea ideilor şi are rolul de manifest, iar celelalte cinci tratează doar această lume a ideilor. Clarificând faptul că adevărata realitate există într-o altă dimensiune unde avem acces doar prin raţiune, următorul pas este acela de a demonstra existenţa unui creator infinit, de aici tabloul alb, cel de al şaptelea. Prin el vreau să sugerez că aşa cum fără acţiunea artistului o pânză nu se poate converti într-o operă artistică, la fel, fără intevenţia unui creator nu putea apărea viaţa din neantul infinit, Dumnezeu fiind «Prima cauză». Fac diferenţa între trei lumi posibile: una spirituală, infinită, reprezentată de Dumnezeu, una materială, a noastră, caracterizată de limitări şi legile fizicii, şi o lume a ideilor care este de fapt un satelit al lumii materiale şi unde găsim prin intemediul raţiunii adevărul despre aceasta lume.
Critic ideea de Dualism, care cred că stă la baza fatalităţii destinului uman şi afirm că prin moarte toate fiinţele create (inclusiv Lucifer, el fiind deasemenea creatura, şi deci victima) trec în lumea spirituală, aceasta trecere nefiind condiţionată de cât de buni sau răi am fost în viaţă. Acest aspect, stă la baza societăţii şi convieţuirii

George ROCA: Am observat ca unele personajele din tablourile dumneavoastră sunt legate cu sfori asemeni marionetelor… De ce? Cine este manipulatorul acestora? Cine sunt papuşile şi cine este păpuşarul?

Constantin POPA: Reduc umanul la forma cea mai primitivă cu putinţă, o marionetă care se află în mâna destinului fără a putea schimba cursul vieţii. Pentru a pricepe lumea materială avem nevoie de cele cinci simţuri, şi însăşi această nevoie ne face să fim dependenţi de ceva şi deci, nu suntem liberi. Oricât de liberi ne-am putea crede avem nevoie de aer pentru a respira, sau suntem conditionaţi de necesităţi şi moarte… Manipulatorul este însuşi «Sistemul Dualist» creat de Dumnezeu, însă cred, că viaţa ar fi un joc prea macabru dacă nu ar exista şi speranţa unei idei de libertate infinită.

George ROCA: Aţi avut şi expoziţii? Unde v-aţi etalat lucrările? Ce ecouri aţi avut din parte presei şi a publicului artofag?

Constantin POPA: Am avut expoziţii iniţial în Alcoy, iar odată cu venirea în Madrid am expus printr-un program numit «Red de arte Joven», un program promovat de primaria Comunitatii Madrid. Deasemenea am participat cu lucrări la o expoziţie colectivă organizată la Ambasada României din Spania. Am avut o expoziţie personală la Galeria Nicole Blanco din cadrul Espacio Niram şi o expoziţie personală la Institutul Cultural Român din Madrid. La aceste expoziţii au participat nu numai români stabiliţi in Spania, ci şi iublitori de artă spanioli. Printre personalităţi pot să enumăr pe dl. Horia Barna, directorul ICR de aici, pe spaniolii, Hector Martinez Sanz – filosof, Isabel del Rio – critic de artă, Martin Cid – scriitor, directorulul revistei spaniole Yareah, Antonio Calderon de Jesus – consilier de artă, Valentina Fernandez Vargas – profesor onorific la Universitatea Autonomă din Madrid, şi mulţi alţii.

George ROCA: Şi un mesaj către citiorii noştri.

Constantin POPA: Nu încerc să creez o utopie, însă sunt sigur că dacă fiecare dintre noi am încerca să fim liberi, să căutam puritatea, dragostea, dreptatea, atunci societatea în ansamblu va avansa benenfic.

George ROCA
Madrid – Sydney

 

________________________________________

Primiţi cu colindul?

Stimată Doamnă, îmi cer scuze, dar picat ca olteanul de la etajul zece şi nepăţind eu nimic, am fost întrebat despre ce comentează  lumea din jur şi mă arată cu degetul… Mai clar, m-am trezit la Madrid, în Cafeneaua lietrară NIRAM şi acolo am dat de cartea dumneavoastră ŢĂRMURILE IUBIRII.

 Mi-am luat permisiunea s-o citesc şi acum iată, îndrăznesc să vă fac o întrebare: Primiţi cu colindul de mai, luna florilor?

Liniile astrale ale existenţei fiecăruia dintre noi se pare că s-au întretăiat la Madrid, deşi Domnia-Voastră domiciliaţi la Londra, eu în buricul Câmpiei Române, la Roşiorii de Vede, dar se păare că avem aceeaşi matrice: Ambii suntem legaţi de Bucovina, (eu prin naştere), matale prin bunici şi copilăria fericită pe aceste meleaguri, ambii am trăit în Muntenia, pe locurile unde odinioară erau codrii Vlăsiei sau Deliormanului, Pădurea aceea nebună, ambii năzuim să şlefuim cuvintele româneşti în metafore unice, în speranţa de a descoperi frumosul acuns de litere…

Cred că fiecare dintre noi alergăm după „Cai verzi de pe pereţii cărţilor”.

Un artist român a spus că uneori aleargă după oameni cărora să le facă un bine şi nu totdeauna îi găseşte.

Dumneavoastră aţi iniţiat un Festival numit „Mileniul III”,  în 2008.

Noi, la Roşiorii de Vede în anul 2000 am înfiinţat cu toate actele posibile o Asociaţie Culturală numită ”Mileniul 3”. I-am adunat pe toţi cei care iubesc frumosul realizat prin cuvinte, culoare sau lutul ars devenit operă de artă.

 Şi unul şi altul ne-am legat sufleteşte de Madrid prin grupul de entuziaşti aflaţi sub bagheta domnului Romeo Niram.

Aici am mai întâlnit alţi români care fierb în „cupa de iubire” a frumosului: Teo Şerbănescu, Ariadna Petri, Cătălin Popa, Marin Traşcă, George Roca, Georgiana Stroia şi muulţi alţii.

Toţi îşi ascund idealul în şoapte de dor”, nu recunosc,  aşa cum afirmă d-l Pop, că fiecare-şi are colţul lui intim şi secret de inocenţa cu care a plecat din Carpaţi, pe care-l presară în imaginile operelor lor…

Este cupa ştiută numai de Ionela Flood, pe care a umplut-o cu verdele codrilor Vlăsiei şi albastrul de Voroneţ, albastru găsit în florile de nalbă , în ouăle încrustate, în mătasea cu care se coase modelele de pe gulere şi poale, de pe piepţii bundiţelor noi…

Poeta crede în „Împărăţia fără ziduri a iubirii”.

Cupa dumisale a devenit „cuib ascuns” în cel mai adânc loc din auricolul stâng, acolo unde sunt păstrate sentimentele cele mai intime.

Oare de ce noi, românii, trebuie să răzbim pe alte meleaguri, să primim acolo aplauze, pentru ca apoi cei de acasă să ne reunoască?

De ce trebuie să ne răstignim aiurea-n lume, pe crucea aşteptării   mistuiţi de dorul de acasă?

Sărutăm bărbăteşte tâmpla celor care se străduiesc să facă ceea ce oficialităţile nu reuşesc: cunoaşterea valorilor culturii române în lume!

Căţărată pe cuvinte, Ionela Flood ne poartă în volumul său de poezii, adevărate „bucăţi de suflet!” spre „ŢĂRMURILE IUBIRII”  (Editura Nicora, Bucureşti, 2009).

 Îşi plasează versurile în arcul Carpaţilor, unde vorbele noastre colindă prin dragoste şi picură lacrimi închipuite în versuri…căci obiceiurile, tradiţiile noastre încă dăinuie în inima poetei.

Primiţi cu colind de mai un bucovinean „măritat” de repartiţie şi nevastă în Câmpia Burnasului, pe care o prezintă ca un alt Don Quijote înfrăţit cu Păcală în proza sa?

Ce-ar fi să ne vizitaţi la o „clacă de cuvinte”, într-o joi, când milenarii  torc metafore? Să ştiţi că  ne-am bucura şi dacă ne-aţi chema pe malurile Tamisei s-o facem acolo. Vom veni la acest colind de cuvinte cu un buchet de metafore! Deci dumeavoastră stabiliţi de unde  începem!

15 mai, 2010, Madrid

 ____________________________________________

 

 

POEŢII ARDELENI ŞI LITERATURA UNIVERSALĂ


Dr. Dan BRUDAŞCU

            De-a lungul timpului au fost nenumărate vocile care, justificat sau nu, au încercat să sublinieze superioritatea scrisului ardelean în comparaţie cu al autorilor din alte zone geografice ale ţării. Au existat, totodată, voci care au susţinut inclusiv originea ardeleană a unora dintre marii creatori ai României: Eminescu, Creangă, dar şi alţii. Astfel, cercetătorul şi istoricul literar clujean Teodor TANCO aduce dovezi, greu de nebăgat în seamă, care demonstrează originea transilvană a lui Ion CREANGĂ[1].

            Noi înşine, într-un studiu mai vechi, publicat într-o primă variantă în 1990, am adus argumente suplimentare privind posibila origine transilvană a înaintaşilor Poetului nostru Naţional Mihai Eminescu[2].

            Desigur, există multe alte articole, eseuri sau studii consacrate acestui subiect, care nu urmăresc întreţinerea unei dispute stupide sau susţinerea vreunei priorităţi artificiale.

            În cele ce urmează, vom încerca să arătăm că atât în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, cât şi în prima jumătate a sec. XX, poeţi remarcabili din Ardeal şi-au adus o contribuţie notabilă şi meritorie la îmbogăţirea culturii române prin traducerile pe care le-au făcut din numeroase literaturi ale lumii, inclusiv din cea clasică greacă şi latină.

            Având în vedere situaţia social- politic ă, de neinvidiat, a Ardealului, aflat secole de-a rândul sub ocupaţie străină, respectiv germană, maghiară şi apoi dualistă, intelectualitatea acestei provincii române a fost obligată, inclusiv din raţiuni strict administrative, să înveţe şi limba oficială a oprimatorilor din diverse momente istorice.

            Fără a avea pretenţia unei dezvăluiri definitive în acest domeniu, suntem nevoiţi să subliniem faptul că în procesul instructiv-educativ din şcolile ardelene, studiul limbilor străine, altele decât maghiara sau germana, a ocupat, până în anul 1918, o poziţie importantă în curriccula acestora. Latina şi greaca erau studiate după modelul strălucit al reprezentanţilor Şcolii Ardelene şi pentru că deschidea un orizont larg în bătălia pentru redescoperirea originii, etnogenezei şi evoluţiei românilor în acest spaţiu geografic, dar şi pentru a contribui la lărgirea orizontului cultural al celor ce frecventau aceste şcoli. Există, se pare, în mentalitatea dascălilor din acea perioadă, preocuparea de a asigura elevilor toate condiţiile pentru a pregăti cadre cu un larg orizont cultural, care să facă posibilă ocuparea ulterior a unor posturi cheie în structura administraţiei şi educaţiei vremii, inclusiv de către intelectualii de origine română, în general defavorizaţi şi marginalizaţi pe criterii şi considerente de natură etnică şi lingvistică.

            Trebuie, de asemenea, arătat că elevii ardeleni din rândurile cărora au ieşit importanţi oameni de cultură ai acestui popor, au dovedit o uşurinţă remarcabilă în însuşirea limbilor străine. Am în vedere aici, pe lângă cele clasice (greaca şi latina), franceza, germana şi maghiara şi foarte, foarte  rar engleza. În cazul acesteia din urmă, există şi o oarecare justificare întrucât, până la începutul secolului XX, limba engleză nu era considerată o limbă importantă în spaţiul european, având în vedere că Imperiul Britanic era într-o continuă decadenţă, pierzând teren, dar şi posesiuni faţă de celelalte puteri continentale. De asemenea, nici SUA nu reprezentau, în perioada respectivă, un partener politico-diplomatic, economic, comercial sau militar important pentru marile puteri europene ale momentului. De aceea nu existau motive social-politice sau economice imediate, care să impună atenţiei şi să atragă interesul ardelenilor pentru această limbă[3]. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a începerii exodului de ardeleni, respectiv de bucovineni, spre SUA, pe considerente preponderent politice şi economice, dar şi legate de libertăţile sociale, religioase[4] economice şi naţionale, tot mai grav încălcate de autorităţile dualiste, cu precădere de cele maghiare angajate într-un agresiv proces de deznaţionalizare a tuturor minorităţilor existente în acel moment pe teritoriul monarhiei bicefale. Va începe şi în rândul ardelenilor să se extindă interesul pentru studiul şi cunoaşterea limbii engleze, iar, ulterior, şi pentru efectuarea de traduceri din această limbă în limba română.

            După cum se poate observa, majoritatea intelectualilor de marcă şi a scriitorilor sau poeţilor ardeleni de secol al XIX-lea şi începutul secolului XX vor cunoaşte şi vor folosi, inclusiv pentru traducerile literare efectuate, cu precădere limba maghiară şi germană. Acest lucru a condus, la un moment dat, şi la o voită confuzie din partea unor autori maghiari care şi-au permis, spre exemplu, să susţină că multe din temele şi motivele literare folosite de Eminescu ar fi fost prelate de acesta direct de la o serie de autori maghiari.

            Într-un mai vechi studiu al nostru[5], am demonstrat, sper definitiv, şi convingător, că acesta era cu totul inexact şi  fals pentru că poetul nostru naţional nu a cunoscut limba maghiară, iar niciunul dintre prietenii săi ardeleni, nici măcar Ioan Slavici nu efectua, la cererea sa, traduceri[6] din operele celor care se considerau a fi fost posibile modele pentru poetul nostru român. Am arătat în studiul respectiv că existenţa unor teme şi motive literare apropiate între autorii respectivi se datorează accesului, atât al autorilor maghiari în discuţie, cât şi al lui Eminescu, dar şi al unor autori contemporani din alte limbi central şi sud este europene, la operele originale, în principal germane, pe care fiecare dintre ei le-au folosit în raport de talentul pe care l-au avut. La momentul respectiv, cu toate condiţiile materiale mult superioare asigurate scriitorilor literaturii maghiare producţia lor literară nu era prin nimic superioară literaturii române pentru că, la fel ca şi cea română, era literatura unui spaţiu aproape anonim, a unei provincii marginale fără contribuţii demne de reţinut în privinţa dialogului cultural de pe continent. Din considerente de onestitate trebuie să arătăm, însă, că unii scriitori maghiari de secol al XIX-lea au influenţat, într-o oarecare măsură, pe confraţii lor români, dar nu în aşa măsură încât să existe motive pentru a-i considera pe aceştia simpli epigoni ai modelelor maghiare, aşa cum şi-a permis să o facă Schöpfflin Aladar[7], un ziarist şi istoric al literaturii maghiare, preocupat să atragă atenţia asupra pretinsei superiorităţi a scrisului beletristic  maghiar în raport cu cel românesc. Nu este nici scopul nici intenţia noastră să ne angajăm într-o astfel de dispută, care nu serveşte altor scopuri decât eventual unor preocupări extremiste, naţionaliste şi şovine.

            Trebuie să spunem că, în general, deci nu doar în cazul traducătorilor români, dacă aceştia sunt ei înşişi poeţi sau scriitori, la o cercetare atentă a operei lor originale va ieşi în evidenţă faptul că autorii străini traduşi de ei exercită o evidentă influenţă[8], traducătorul scriitor preluând fie motive şi teme, fie alte mijloace estetico-literare de la scriitorii sau poeţii traduşi. Prin urmare, apreciem că şi în cazul traducerilor făcute de poeţii ardeleni atât din literatura germană, maghiară, cât şi din cea franceză sau italiană, ei nu au rămas fără influenţe benefice, spunem noi, asupra operei originale. Nu este în interesul nostru, în materialul de faţă, să evidenţiem cantitativ sau punctual gradul de influenţă exercitat de literaturile din care au tradus asupra operei lor individuale. Dar, cu onestitate, acolo unde am sesizat astfel de situaţii le vom specifica şi în textul de faţă.

            Avem în vedere, în mod deosebit, autori ca George COŞBUC, Ştefan Octavian IOSIF, Octavian GOGA şi Lucian BLAGA – patru nume emblematice pentru poezia românească a secolului XX. În cazul fiecăruia dintre ei, în parte, trebuie să subliniem că au fost buni cunoscători ai limbilor greacă şi latină, dar şi ai limbii germane, maghiare, franceze şi, după caz, italiană sau engleză. Toţi autorii menţionaţi mai sus au făcut traduceri atât din literatura popoarelor ale căror limbi le cunoşteau, cât şi din alte literaturi, în aparenţă exotice, pe care le-au cunoscut, la rândul lor, prin intermediul unor traduceri deja existente în special în limba germană, dar şi în cea maghiară.

            Înainte de a trece la exemplificările ce se impun, am dori să atragem atenţia asupra unui aspect esenţial, în opinia noastră. O serie de istorici şi exegeţi continuă să manifeste nu numai reţineri, dar şi un anumit dispreţ faţă de unii dintre autorii menţionaţi mai sus (excepţie făcând doar opera lui Lucian BLAGA), pe care, dovedind o extrem de periculoasă comoditate intelectuală, aceştia îi consideră nu numai depăşiţi, dar şi desueţi, mediocri, lipsiţi de orice interes estetico-literar. O asemenea abordare este extrem de greşită[9], în opinia noastră şi dovedeşte o crasă şi impardonabilă necunoaştere a vieţii şi activităţii celor etichetaţi cu atâta uşurinţă.

            În opinia noastră, preocuparea acestora de a cunoaşte şi a traduce în limba română operele unor autori importanţi din literatura universală ar trebui să ne facă să renunţăm la diverse etichete penibile, minimalizante şi să le reconsiderăm întreaga operă şi viaţă, pentru că ei dovedesc un larg orizont intelectual şi o continuă preocupare  de îmbogăţire, inclusiv prin traduceri, a literaturii noastre naţionale.

            Multe dintre traducerile făcute de ei au atins nivele niciodată depăşite de atunci, ceea ce, în opinia nu doar a noastră, demonstrează nu numai o excelentă cunoaştere a limbii/limbilor din care s-a tradus, ci şi un deosebit har şi înzestrare poetică, pentru că, altfel, nu am mai vorbi decât despre eventuale modeste încercări fără har şi fără vreo valoare estetico-literară demnă a fi luată în seamă.

            Pentru destul de mulţi exegeţi şi istorici literari, George COŞBUC rămâne încă doar „badea Gheorghe”, emblemă care vrea să sublinieze aşa-zisul caracter perimat al creaţiei sale. Din păcate, dată fiind nescuzabila comoditate intelectuală a exegeţilor respectivi rămâne puţin cunoscută şi, deci, neapreciată critic deosebit de complexa activitate de traducător a poetului năsăudean din literatura universală. George COŞBUC a  considerat pragmatic că asimilarea unor opere literare fundamentale ale umanităţii conferă alte dimensiuni propriei noastre literaturi. Din această perspectivă, tălmăcirile făcute de George COŞBUC din Odiseea, din Eneida şi Georgicele lui Virgiliu, restituirea în limba română a Poemelor indiene, a Sakuntalei lui Kalidasa şi, în cele din urmă a Divinei Comedii a lui Dante, dobândeşte valoarea unui tezaur creator subliniat  de-a lungul timpului de istorici de arcă, dar uitat aproape complet după 1990[10].

            După cum se vede, poetul de la Hordou a abordat cu un curaj excepţional nu lucrări facile, puţin semnificative pentru spiritul european, ci opere fundamentale, deloc uşor de tălmăcit. La fel ca majoritatea poeţilor ardeleni, George COŞBUC n-a fost niciodată mulţumit de  versiunile realizate, adăstând îndelung asupra fiecărei sintagme şi „luptându-se până în zori” să redea echivalentul cel mai inspirat al fiecărui poem sau vers.

            Aş mai dori să subliniez că niciunul dintre poeţii menţionaţi de noi nu şi-a ales la întâmplare şi accidental operele pe care să le traducă, atraşi fiind eventual de aspecte sau criterii extraliterare sau de cine ştie ce interese obscure, aşa cum se poate constata la mulţi traducători de astăzi.

            George COŞBUC a fost un profund cunoscător al literaturii[11] greceşti[12], italiene[13], germane, dar şi al celei maghiare. El a acordat un timp considerabil activităţii de traducător, multe dintre versiunile sale în limba română apărând postum, aşa cum este cazul operei danteşti. Reamintim şi traducerile sale din Goethe, Schiller, Petőfi sau Martin Opitz, sau cele făcute din Odiseea[14] sau din Vergiliu. La fel ca Mihai EMINESCU şi George COŞBUC s-a simţit atras de literatura Indiei, literatură din care a dat conaţionalilor săi meritorii traduceri după o serie de poeme, ca şi după Sakuntala a lui Kalidasa.

            Desigur că cei care îşi vor propune să aprofundeze subiectul vor avea posibilitatea să se refere, cu exemplele aferente, şi la traducerile sale făcute de el din Goethe sau Heine, sau să înţeleagă reacţia de respingere de către poet a literaturii franceze şi refuzul de a traduce din literatura acestei limbi[15].

            Un alt poet, şi el azi aproape uitat, dar oricum, marginalizat şi desconsiderat este poetul Şt. O. IOSIF. O parte dintre traducerile sale au fost publicate în diverse volume apărute în timpul vieţii sale[16]. Şt. O IOSIF a tradus din literatura clasică greacă[17], din literatura germană, respectiv „Romanţe şi cântece” de Heine[18], „Lenore” de Bürger, poeme de Verlaine, H. de Regnier, din H. Ibsen[19], dar şi din Schiller[20], Uhland[21], Lessing[22], Petöfi[23], Lenau[24], Gottfried Keller[25], Goethe[26], Giosué Carducci[27], Lucien Bazin[28], dar şi din poeţi englezi: Burns[29], Longfellow[30], Shelley[31], Southey[32]. Poetul braşovean s-a dovedit a fi o minte extrem de iscoditoare şi de curioasă, aplecându-se şi spre autori şi literaturi din afara spaţiului european. Astfel, în revista „Sămănătorul” din 18 aprilie 1904, el a publicat traduceri după Multa Tuli[33], iar în revista „Albina” din acelaşi an, mai multe traduceri după poetul persan Saadi[34]. Totodată remarcăm şi interesul său pentru literatura chineză, precum şi faţă de cea din Litvania sau zona Caucazului, respectiv cea rusă – opera lui Lermontov[35], ca şi faţă de creaţia poporului maghiar. Desigur că şi Şt. O. IOSIF a fost atras de literatura latină, respectiv de creaţia poetică a lui Virgiliu, aşa cum o dovedeşte versiunea intitulată Visul lui Aeneas, semnată şi publicată de el în ediţia din data de 24 mai 1998 a revistei „Epoca”. Aşa cum am subliniat, poetul braşovean se simte atras de literatura germană, italiană, maghiară, dar şi de cea engleză sau din spaţii exotice pentru acea perioadă, respectiv de literatura persană. Şi Şt. O IOSIF a manifestat o remarcabilă grijă pentru a reda cât mai apropiat de versiunea originală creaţia poeţilor traduşi de el în limba română. După cum atenţionam, credem că traducerile sale din literaturi mai puţin accesibile europenilor, inclusiv din cea engleză, erau făcute după versiuni apărute, în general, în publicaţii sau volume germane din epocă.

            O intensă şi substanţială activitate de traducător a desfăşurat şi Octavian GOGA. Acestui aspect i-am consacrat un studiu[36] şi un volum separat[37], având în vedere că poetul nu a adunat niciodată într-un volum distinct şi separat traducerile făcute de el din poezia universală. Fără a mai intra acum în detalii trebuie să subliniem că Octavian GOGA a fost atras atât de literatura italiană, germană, maghiară, cât şi de cea elveţiană şi japoneză, ultima, desigur, cu ajutorul şi prin intermediul unor traduceri făcute, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în limba germană.

Asemenea înaintaşilor săi şi Lucian BLAGA a simţit nevoia de a face traduceri începând cam din 1943. Aşa cum a precizat el însuşi „transpunerile se datoresc exclusiv entuziasmului cu care sufletul meu a răspuns izvoarelor ce le aveam în faţă.”[38]

Spre deosebire de ceilalţi poeţi la care am făcut referire, de la Lucian BLAGA avem şi o serie de mărturii extrem de utile în a înţelege cum se cuvine aspecte majore din laboratorul său de traducător.

Lucian BLAGA mărturiseşte că: „Citind şi recitind stihuri cântate în vechiul Egipt, în antichitatea greacă sau chineză, în pădurile negre din străfundurile Africei, subt cerul italic sau galic, s-a ivit în mine dorinţa arzătoare de a anexa şi de a asimila graiului nostru o seamă de poezii, dintre cele mai frumoase, ale literaturii universale. Nu m-a interesat numărul. M-au interesat caratele.”[39]

Totodată marele poet şi filozof recunoaşte cu onestitate că: „Am utilizat în vederea transpunerii atât texte în limba de obârşie, cât şi traduceri în alte limbi, când limba originalelor îmi era cu totul necunoscută.”[40]

În acelaşi timp însă, el a fost conştient că travaliul său n-a fost un gest inutil şi fără urmări: „Traducând – mi-am domolit o aprigă sete. Traducând – m-am îmbogăţit cu o experienţă. Doream să văd în ce măsură poezia poate fi trecută dintr-un grai într-altul. Traducând – m-am simţit crescând. Căci m-am ostenitnumai cu poezii, ce mi-au stârnit încântarea, şi care, prin tălmăcire, puteau să devină într-un fel ale mele, ale noastre, ale Românilor”[41].

Am încercat să subliniez pe de o parte munca extrem de nobilă a unor nume importante ale culturii şi literaturii române în domeniul traducerilor de literatură universală în limba română, considerând că, prin astfel de traduceri, autorii discutaţi îşi înscriu numele în istoria literaturii noastre şi (şi acest aspect) ar trebui să-i oblige pe exegeţii de azi la o reconsiderare valorică a receptării operei, a artei lor poetice şi întregii lor activităţi. În majoritatea cazurilor prezentate de noi nu avem de-a face cu simpli stivuitori, ci cu truditori înzestraţi şi responsabili care au adăstat îndelung asupra traducerilor făcute, înţelegând că acestea, pe lângă o redare fidelă a originalului trebuie să câştige în valoare, iar perfecţiunile sunt confirmate inclusiv de afirmaţii ca şi cea a omului de cultură maghiar BÁNFFY Miklós, care în cazul traducerilor făcute de O. GOGA după ADY, Petőfi şi mai ales MADÁCS Imre[42] a susţinut că în unele cazuri versiunea română era superioară originalului în limba maghiară.

După cum se cunoaşte, şi azi se acordă o atenţie mare traducerii în română a literaturii universale. Lucrul acesta e binevenit şi necesar. Singura observaţie pe care ne-o permitem se referă la nevoia ca un astfel de travaliu să fie făcut cu responsabilitate, eliminând şansele veleitarilor de a compromite proiecte valoroase de îmbogăţire prin traducere a literaturii noastre.

 

 


[1]Teodor Tanco, Lumea transilvană a lui ion Creangă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989.

[2]vezi Dan Brudaşcu, Eminescu şi Braşovul, în volumul Eminescu şi Braşovul, Braşov, Casa de Editură Coresi, 1990.

[3]În rândul intelectualităţii ardelene exista un interes mai pronunţat faţă de limbile franceză şi germană, nu numai datorită faptului că mulţi dintre ei şi-au făcut studii în mari centre universitare din ţările respective, ci şi datorită contribuţiei ţărilor respective la patrimoniul cultural şi filozofic universal. Limba engleză, în schimb, era, şi datorită insuficientei cunoaşteri a valorilor literar-culturale engleze, nu o limbă nobilă, ci una a plebei. În plus, Statele Unite, un stat destul de nou pe harta lumii, nu prea avea schimburi economice în această zonă. Ca parte a imperiului dualist, după 1867, Transilvania nu avea contacte directe cu Statele Unite. De aici şi interesul mai puţin pronunţat pentru ţara respectivă şi limba ei.

[4]Este vorba de măsurile luate de autorităţile austriece şi apoi austro-ungare pentru a forţa pe locuitorii români ortodocşi ai Ardealului de a trece la cultul greco-catolic. Ca să nu fie nevoiţi a-şi părăsi şi trăda credinţa străbună, foarte mulţi ardeleni şi bucovineni, mai intens după 1867, au părăsit locurile lor de baştină şi au emigrat în SUA. În egală măsură, o cauză majoră a creşterii emigraţiei din rândul românilor ardeleni şi bucovineni a reprezentat-o condiţia social-economică mizeră în care se aflau, ca şi lipsa libertăţilor politice de orice fel. Condiţia precară a românilor ardeleni, îndeosebi după declanşarea unei agresive politici de maghiarizare şi deznaţionalizare, iniţiată de guvernanţii de la Budapesta, a atras atenţia unor mari personalităţi europene, care, prin mesaje şi proteste publice, au încercat să pună capăt acestei situaţii nefireşti.

[5]Vezi articolul Dan BRUDAŞCU – Eminescu şi ungurii, în idem, Pagini ungare, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2004.

[6]Din cercetările efectuate de noi nu rezultă că Mihai Eminescu ar fi cerut vreunuia din cunoscuţii săi ardeleni să-i traducă, în general sau în special, din operele autorilor maghiari din prima jumătate a secolului al XIX-lea sau de mai târziu, cu care s-au grăbit, pe considerentul unor teme identice, diverşi istorici literari maghiari.

[7]Studiază teologia evanghelică în Bratislava, apoi filosofia la Budapesta.Debutează în cariera literară în anul 1898 la săptămânalul Vasárnapi Újság (Gazeta de Duminică). Încă din această perioadă, în calitate de reputat critic literar al gazetei elogiază activitatea scriitorilor din noua generaţie, se numără printre primii, care descoperă importanţa artei poetice al lui Endre Ady.A fost unul din criticii de seamă a prestigioasei reviste literare Nyugat (Occident), încă de la debutul revistei.A lucrat şi pentru revista intelectualităţi radicale Huszadik Század (Secolul Douăzeci).Din anul 1909 devine secretarul literar al editurii Franklin Társulat, începând din anul 1941 a fost curatorul celebrei premii literare Baumgarten-díj. A avut o contribuţie determinantă în recunoaşterea notorietăţii unor scriitori ca Zsigmond Móricz , Endre Ady şi alţii.A tradus nenumărate opere din literatura engleză, franceză şi germană.A fost unul din redactorii lexiconului Magyar Színművészeti Lexikon (Lexiconul maghiar de artă teatrală).

[8] Alexandru Ioan Pascu este de părere că: „În afara influenţei directe asupra unui scriitor sau altul, influenţe mai mult sau mai puţin asimilate (din nefericire uneori până la identificare, sau până la plagiat), mai mult sau mai puţin utilizate (dar întotdeauna prezente şi uşor identificabile), nu există nici cea mai mi8că umbră de îndoială că traducerile din literatura universală influenţează şi un climat literar pre-existent sau chiar îl creează, producând de cele mai multe ori prin exces, un  soi de cosmopolitism cultural cu pozitivele şi negativele sale, climat care, fără îndoială, influenţează orice produs cultural-literar – al momentului” (vezi Alexandru Ioan Pascu, Chiar dacă … o pledoarie pentru o „Istorie a Literaturii Române a traducerilor”, Iaşi, Editura Junimea, 2006, p. 22.

[9]O astfel de abordare ne reaminteşte de perioada comunistă când opera unorscriitori români era trecută la index, pe considerente politico-ideologice sau doctrinare. Iar cea publicată, cenzurată şi ciuntită, până la a nu mai fi recunoscută personalitatea autorului, viza cu precădere teme de sorginte socială sau, pentru a susţine curentul naţional comunist din timpul regimului ceauşist, acele texte, literare sau jurnalistice, care evocau aspecte ale trecutului şi luptei naţionale ale poporului român. Din păcate, între cei care încurajează astfel de atitudini  se numără şi Nicolae Manolescu sau Eugen Simion, autori care, prin prestigiul şi renumele propriu, influenţează generaţiile mai tinere de exegeţi şi critici literari şi influenţează decisiv preocupările şi abordările lor.

[10] Vezi Gavril Scridon, Viaţa lui George Coşbuc, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română- Transilvania, 2003, p. XVII.

[11] George Coşbuc, ajutat de canonicul gherlean Octavian Domide, a consacrat un interesant şi substanţial studiu despre Dante Alighieri, care scoate în evidenţă buna cunoaştere şi înţelegere a operei marelui scriitor italian.

[12] Pe bună dreptate, regretatul profesor şi istoric literar Gavril scridon susţine (vezi op. cit., p. 290) că: „Dacă în cazul Divinei Comedii a întâmpinat dificultatea necunoaşterii limbii italiene în măsură suficientă, în cazul Odiseei, problema nu se punea. Tocmai de aceea, şi traducerea pare cu mult mai degajată, libertatea de versificaşie permiţându-i chiar o românizare a textului lui Homer”.

[13] „La Divina Comedie, Coşbuc s-a luptat cu terţinele lui Dante şi a biruit după o muncă istovitoare”, cf. Gavril Scridon, op. cit., p. 290.

[14] „Coşbuc şi-a permis o libertate creatoare aparte în cazul traducerii lui Homer (…) Farmecul traducerii coşbuciene decurge într-o măsură apreciabilă din vioiciunea coloritului ei lexical, din multele cuvinte şi expresii care dăruiesc epopeii un veşmânt românesc plin de autenticitate. Zeii Olimpului vorbesc ţărăneşte”, susţine Şt. Cazimir (apud Gavril Scridon, idem, op. cit., p. 290-291.).

[15] În viziunea lui Coşbuc, poezia franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX era una decadentă, care, în opinia sa, ar fi putut fi un periculos exemplu pentru poeţii români. De aceea, el a militat împotriva traducerilor din literatura franceză, inclusiv pentru interzicerea importului de publicaţii şi cărţi franţuzeşti în ţara noastră. Chiar dacă nu a agreat punctul său de vedere, nici Octavian Goga nu a făcut, după ştiinţa noastră, nici o traducere din poezia franceză, deşi cunoştea această limbă, pe care a folosit-o în contactele şi dialogurile sale cu diverse personalităţi ale vieţii publice, politice şi literare din Franţa. O mărturie, în acest sens, o oferă şi corespondenţa dintre poet şi renumita ziaristă franceză Genévieve Tabouis, care, în perioada interbelică l-a cunoscut personal pe poetul şi omul politic Octavian Goga.

[16] În opinia criticii de specialitate, volumul Tălmăciri, de Şt.O. Iosif, apărut în anul 1909, îl aşază pe poet „printre cei mai buni traducători de poezie de la noi” (cf. Ion Roman, Tabel cronologic, în Şt. O. Iosif, Versuri originale şi tălmăciri, Bucureşti, Editura Eforie, 2002, p. 15.)

[17] În anul 1896 a publicat, în volum, traducerea Eneidei de Virgiliu.

[18] O parte din traducerile incluse în volumul menţionat au apărut iniţial, încă din anul 1894, în diverse publicaţii: Viaţa, Epoca, Floare albastră, Familia, Convorbiri literare etc.

[19] În anul 1906, a publicat, în colaborare cu Dimitrie Anghel volumul de traduceri intitulat Poezii de H. Ibsen.

[20] În anul 1912, poetul s-a angajat în traducerea în româneşte a lucrărilor Wilhelm Tell de Schiller (tot din Schiller, el a mai publicat traducerile poeziilor Mănuşa, în Viaţa, 5 martie 1895, Copila din străini, în Viaţa, 12 martie 1895), Visul unei nopţi de vară şi Romeo şi Julieta de Shakespeare, precum şi a capodoperei goethene Faust. Din opera lui Goethe a mai tradus şi publicat poeziile Ucenicul vrăjitor (în Viaţa, 29 ianuarie 1895), Stropii de nectar (în Sămănătorul, 1 ianuarie 1906, Craiul ielelor, Revista şcoalei, iunie 1892,  Regele din Thule, Lumina literară, 17 martie 1913).

[21] Poezia Blestemul Bardului, în Convorbiri literare, 1 august 1901.

[22] Poeziile Amăgire şi Curios, ambele publicate în Adevărul ilustrat, 15 iulie 1896.

[23] Prima sa carte Apostolul şi alte poezii, publicată în anul 1896, a fost remarcată de ziarul ieşean Seara.În anul următor, Iosif tipăreşte o nouă culegere de tălmăciri din Petöfi, Poezii alese.

[24] Ne-a reţinut atenţia traducerea poeziilor Surugiul (Cumpăna, 19 martie 1910) şi Vântul (Adevărul ilustrat, 30 septembrie 1896).

[25] Avem în vedere traducerea poeziei Cântecul lui Pan , apărută în Sămănătorul, 26 septembrie 1904.

[26] Încă din 1892 a publicat o bună traducere, în Revita şcoalei din Craiova, unde a şi debutat, de altfel, în acelaşi an, după balada Craiul ielelor de Goethe.

[27] Poezia Către copaci, a cărei versiune românească, datorată lui Iosif, a apărut în ediţia din 3 decembrie 1906 a revistei Sămănătorul.

[28] E vorba de poezia  Un imn francez lui Eminescu, a cărei versiune românească a apărut în revista Sămănătorul din 9 octombrie 1905.

[29] Este vorba despre poezia În ciudă, publicată în revista Sămănătorul din 24 august 1903.

[30] Poeziile Excelsior (în Foaie interesantă, 6 iulie 1897), Glontele, Pagini literare, 9 aprilie 1900.

[31] Poezia La o ciocârlie, în Convorbiri literare, 15 mai 1900.

[32] Cataracta Lodorei, Cumpăna, 26 februarie 1910.

[33] Ne referim la poezia Cântecul lui Saïdjah.

[34] Versiunile româneşti, semnate de Şt. O. Iosif, ale poeziilor Thogrul şi străjerul şi Sfat în pustie (ambele publicate în Albina, 24 octombrie 1904).

[35] Traducerea poeziei Un vis, Foaie interesantă, 6 iulie 1897.

[36] Vezi Dan Brudaşcu – Octavian Goga, traducător din poezia universală, în idem, Octavian Goga şi criticii săi, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2008.

[37] Octavian Goga – Traduceri din poezia universală, Cluj-Napoca, Editura SEDAN, 2007.

[38] Vezi Lucian Blaga, Opere, 3, Tălmăciri, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p.V.

[39] Ibidem, op. cit., p. V.

[40] Ibidem, op. cit., p.V-VI.

[41] Ibidem, op. cit., p. VI.

[42] Este vorba concret despre versiunea Tragediei omului de Madách Imre, publicată în volum în anul 1934.

”Cină sub castani”


La Editura EuroVida M din Videle a văzut lumina tiparului cartea, semnată de prof. Stelian Ceampuru din Alexandria, ”Cină sub castani”, o remarcabilă antologie de proză franceză, în nota de ținută a autorului, care ne-a obișnuit cu impecabile traduceri din literatura universală.

”Cartea a fost concepută tematic, înlesnindu-ne excursul prin marea literatură a Franţei. Apoi fiecare temă este ilustrată de un scriitor căruia i se dedică şi o scurtă notă biobibliografică. În acest fel, comunicarea literară capătă consistenţă şi, mai ales, constituie puncte de sprijin în interpretarea corectă a operei. Astfel, „ Proza psihologic ă şi a provinciei” este ilustrată cu texte semnate de Francois Mauriac, „Proza psihologică-feminină” de colette şi Francoise Segan, „Proza de război” de Maurice Druon, Proza satirică” de Tristian Bernard, Andre Maurois, Marcel Ayme şi Raymond Queneau, „Proza poetică” de Jean Giraudoux, Proza memorialistică de Sacha Guitry”, scrie publicistul Liviu Comșia în cronica s-a ” Cuvânt pentru întâmpinarea traducătorului”, publicată în săptămânalul online ” Contrasens roșiorean” (nr. 120/24.05.2010).

Controale pe străzile din Roșiorii de Vede


foto: Gabriel Argeseanu

De azi, 25 mai 2010, în Roșiorii de Vede a început inventarul străzilor și imobilelor. Se mai urmărește și existența numerelor de identificare a imobilelor și a inscripțiilor vizibile de semnalizare a străzilor.
Această acțiune se realizează cu echipe constituite din salariați ai Primăriei și ai serviciilor aflata în subordinea acesteia.
Read the rest of this entry »

Eveniment! Cititi Revista Le Persil condusa de Marius Daniel Popescu (III)


LE PERSIL

Le persil journal inédit, le persil est à la fois parole et silence; ce numéro double contient des textes de trente-neuf auteurs suisses qui ont abordé, chacun à sa manière, l’expression “On s’offre Paris”; cet exemplaire est gratuit. 

La Maison des écrivains et de la littérature (Mel) est heureuse, soutenue en cela par Pro Helvetia, fondation suisse pour la culture, d’accueillir des écrivains suisses qui ont, par leurs textes, accepté de «s’offrir Paris». Cette idée est le fait de Marius Daniel Popescu, qui rêve en français, et qui, invité par la Mel à Paris l’année dernière pour dialoguer avec l’écrivain Kossi Efoui, a eu envie de cette aventure. Le Persil, son journal, était le meilleur vecteur pour porter ces textes d’auteurs jusqu’ici, à Paris, où certains d’entre eux les liront, à la Cité nationale de l’histoire de l’immigration… Cette rencontre importante aura lieu le 29 mai, dans le cadre de la manifestation nationale A vous de lire!, créée par le Ministère de la culture. 

Sylvie Gouttebaron 

Directrice Maison des écrivains et de la littérature 67, Boulevard de Montmorency
Paris 16 mil 

_______________________________

Paris

A Paris je pourrai écrire mieux. Encore une demi-heure, et le train sera à Paris et je pourrai écrire mieux. Ça serait quand même bizarre, si je ne pouvais pas écrire mieux à Paris. A Paris je pourrai écrire beaucoup mieux. A Paris tous ont depuis toujours beaucoup mieux écrit. Hemingway a beaucoup mieux écrit à Paris qu’avant quand il écrivait chez lui dans son Middlewest. Dans ce café de la Place Saint-Michel à Paris, Hemingway pouvait écrire beaucoup mieux. Gertrud Stein déjà a prouvé à tout le monde qu’on peut écrire beaucoup mieux à Paris. A Paris il faut seulement respirer profondément, puis il est tout de suite clair qu’on peut écrire mieux à Paris. Hemingway a écrit chaque matin une histoire dans le café de la place Saint-Michel à Paris. Je vais aussi me chercher un café à Paris et écrire chaque jour mieux.

Là-bas je vais écrire une histoire qui sera meilleure que tout ce que j’ai jamais écrit.

A Paris tout le monde sans exception a mieux écrit. George Orwell a aussi mieux écrit à Paris. Günter Grass aussi a mieux écrit à Paris. Depuis qu’on a trouvé sous un lit dans un appartement dans une arrière-cour un manuscrit du Tambour, chacun sait que Günter Grass a pu très bien écrire à Paris. Monsieur Nizon aussi a mieux écrit à Paris. A Paris tout le monde peut écrire mieux. J’écrirai aussi beaucoup mieux à Paris. A Paris on écrit mieux. A Paris tout s’écrit mieux. Même Henry Miller a mieux écrit à Paris et Anaïs Nin n’a jamais aussi bien écrit qu’elle a écrit à Paris. En anglais particulièrement, tous ont pu écrire mieux à Paris. En chinois, le meilleur sans exception a été écrit à Paris. Et depuis que César Vallejo et Pablo Neruda ont écrit à Paris, on peut aussi mieux écrire en espagnol à Paris. Monsieur Vargas Llosa a écrit beaucoup mieux à Paris qu’au Pérou. Ce que Monsieur Vargas Llosa, alors qu’il travaillait le matin pour une station de radio, a écrit l’après-midi et le soir à Paris, Monsieur Vargas Llosa n’aurait nulle part pu l’écrire aussi bien qu’il l’a écrit à Paris. Monsieur Vargas Llosa n’a plus jamais écrit aussi bien qu’à Paris. Gabriel Garcia Marquez n’a pas

écrit Cent ans de solitude à Paris, mais il aurait encore beaucoup mieux écrit Cent ans de solitude à Paris. Et Joseph Roth! Et Walter Benjamin! Et Tucholsky! Et René! Et Robert! Et Sherwood Anderson! Et Faulkner! Faulkner ne s’est pas seulement laissé pous-ser la barbe à Paris! Faulkner aussi, à Paris et après Paris, a écrit encore mieux qu’avant Paris. Et le jeune Diggelmann qui allait sur les boulevards et qui disait ses textes dans un enregistreur à cassettes, n’a plus jamais écrit aussi bien que dans ce Paris où déjà ces Messieurs Sartre et Camus et toutes ces dames avec tous ces beaux noms ont mieux écrit. A Paris ils avaient seulement besoin d’aller dans les rues et tous pouvaient déjà écrire mieux. J’écrirai aussi beaucoup mieux à Paris. Après tout Beckett a écrit En attendant Godot à Paris. A Paris Beckett a mieux écrit même en français. Qu’Eugène Ionesco ait écrit à Paris beaucoup mieux qu’il avait écrit avant Paris, est incontestable. James Joyce à Paris jusqu’à sa mort a écrit toujours mieux. Et Rainer Maria Rilke, comme il a mieux écrit à Paris! Nul n’a écrit à Paris mieux que Rainer Maria Rilke. A peine Rainer Maria Rilke à Paris a-t-il un petit peu traîné au zoo qu’il a tout à coup écrit la panthère:

Quelquefois seulement le rideau des pupilles

sans bruit se lève. Alors une image y pénètre, court à

travers le silence tendu des membres –

et dans le cœur s’interrompt d’être.

C’est ce que Rainer Maria Rilke a écrit à Paris. Une chose pareille on ne peut l’écrire qu’à Paris! Je vais aussi beaucoup, beaucoup mieux écrire à Paris. A Paris tous sans exception ont pu écrire mieux.

Traduit de l’allemand par Noëlle Revaz et Michael Stauffer (Traduction de Rilke: Claude Vigée)

Beat Sterchi

Né en 1949 à Berne. Vit à Berne. Auteur de romans, prose, théâtre, pièces radiophoniques, CDs, traductions. Dernière publication : Ging Gang Gäng. Sprechtexte, Der gesunde Menschenversand, Luzern 2010. En français: La Vache, roman, trad. Gilbert Musy, Zoë, Genève 1998.

________________________________

Le livre d’Irina

(extrait)

Tôt un dimanche matin, Dunja, assise dans un petit café un peu sinistre du cinquième arrondissement à Paris, écrivait une (longue, longue, longue) lettre à son mari.

(…)

Hier, un peu avant quatre heures, alors que je sortais de la Bibliothèque Nationale pour rentrer à la maison, il a plu des cordes pendant un bon moment. Ce n’était pas vraiment rafraîchissant, la pluie était aussi chaude que l’air et elle faisait le même effet que la

sueur qui ruisselle nuit et jour sur la peau de chacun ici. Mais je l’ai savourée quand même et, trempée jusqu’aux os, je suis remontée tranquillement la rue de Rivoli, désertée, et j’ai fait un peu de lèche-vitrine (tu n’imagines pas combien de nouveaux magasins j’ai découvert depuis que je dois faire notre chemin toute seule!)

À un moment, je me suis retrouvée devant une boutique de lingerie avec de ravissants corsets en vitrine. Les vitres étaient un peu embuées et la boutique était tellement obscurcie par l’ombre des nuages que j’ai pensé qu’elle était fermée. Et ce n’est qu’après avoir collé sans gêne mon nez à la vitre pour voir les étalages, que j’ai remarqué la femme à l’intérieur qui se tenait devant le miroir, dans une robe blanche, longue jusqu’aux genoux, complètement trempée. Elle me tournait le dos, mais Ira, je voyais son attitude et ses mains alors qu’elle essayait d’arranger ses cheveux, ses gestes hésitants – et tout d’un coup c’était exactement comme si j’étais en train de m’observer moi-même. Comme si j’étais toi et que je me voyais de l’extérieur, à travers tes yeux…

Ah mon Dieu, c’était incroyable, comment pourrais-je te le décrire, pour que tu comprennes à quel point j’étais bouleversée? Je ne sais pas si la femme dans la boutique de lingerie me ressemblait d’une quelconque manière, mais ses mouvements, son corps, la manière qu’avait sa robe d’à moitié tomber, à moitié coller contre son corps, et puis ces cheveux, fins, mouillés, ces magnifiques cheveux, dont les pointes sur ses épaules ressemblaient à des petites pattes de moineau, toute cette vision m’était infiniment intime – non pas intime comme quelque chose de propre à soi, mais comme quelque chose de longtemps aimé, d’intimement désiré.

Ira, je l’ai regardée du même regard rempli d’absolue tendresse et de domination que tu peux avoir pour moi alors que je suis en train de me maquiller ou de me coiffer – et je la désirais comme tu me désires! J’avais incroyablement envie d’elle et, en même temps, j’avais l’impression d’être elle, et de ne pas du tout être si ardente, juste seule et lointaine et heureuse du retranchement dans cette petite boutique de lingerie, coquette et vaporeuse, au centre d’une ville grise, sentant la poussière et l’amiante, vidée de toute vie. Tout cela est fou, je sais, mais tu me comprendras. Oh, je t’en prie mon amour, dis que tu me comprends!

Et puis elle s’est tournée vers la fenêtre (c’est que je lui prenais la lumière) et elle m’a vue – tu peux t’imaginer bien sûr comme je me suis sentie surprise en flagrant délit. Elle, par contre, a continué à se déplacer très calmement, sans montrer la moindre frayeur ou le moindre étonnement, sans même sourciller.

Dès que j’ai vu son visage, le sentiment d’intimité s’est d’ailleurs envolé – non ce n’est pas vrai, l’intimité est juste devenue une autre (mais alors ne me demande pas laquelle!) Son visage n’est pas remarquablement beau, il est simplement ouvert, ouvert et sans secret, comme une tache de lumière sur le mur. Une surface sans caractéristique particulière, mais limpide et offert, et – non, pas vulnérable non plus, mais plutôt revendicateur, un visage sans nécessité à la prudence.

Mais surtout (mon Dieu, je suis encore toute troublée!) surtout son regard – ce regard clair et entier – son nez fin, les narines écarquillées, et ses cheveux mouillés, tombant raide, avaient quelque chose de si ouvertement sexuel – sur le moment je l’aurais giflée tellement je me suis sentie petite souris grise dans mon désir silencieux et soumis.

Oh Ira, c’était tellement inattendu de rencontrer dans cette ville éteinte un regard dans lequel on ne lit qu’un désir sans borne de volupté! C’était si beau que c’en était douloureux. Et ensuite? Elle a fait, je crois, un pas vers moi. Probablement pour me proposer de me mettre au sec, ou peut-être voulait-elle simplement me dire que la boutique était fermée. Ira, j’ai fui (c’est ça, moque-toi de moi), je suis partie en courant comme toujours, oh, comme je m’en veux! Et j’ai dû paraître si ridicule, justement parce que je me donnais tellement de peine pour rester digne. J’ai changé de trottoir du pas pressé d’un… d’un courtier en bourse et puis j’ai couru sous la pluie tout le long de la rue de Rivoli jusqu’à la station de métro, la nuque raide, la robe plaquée aux cuisses, il n’aurait plus manqué que je la déchire,

avec mes pas de girafe. Et, pendant tout le chemin, mon attention était installée dans mon dos, entre mes omoplates, j’allais les oreilles tournées vers l’arrière: et je n’espérais rien plus ardemment que de l’entendre sortir dans la rue et m’appeler.

Traduit de l’allemand par Camille Luscher

Tim Krohn

Né en 1965 à Wiedenbrück, Allemagne. Vit à Zurich. Auteur de romans, prose, théâtre, pièces radiophoniques, films , CDs. Dernière publication: Ans Meer, Roman, Verlag Galiani, Berlin 2009. En français: La Caverne de Platon, avec Lika Nüssli, OSL, Zurich 2009.

______________________________

La bataille de Saint-Eustache

(extrait)

- Voilà, dit le père Oreste, en ouvrant la chambre.

Deux pièces. L’une sur la rue Montmartre , l’autre sur cour. Paris d’un côté, Saint-Eustache de l’autre. D’ailleurs tout allait par couple dans la paroisse. Une penderie mais deux tables, deux buffets, deux fauteuils. Encore humide de la nuit passée dans la forêt de Sénart mon pantalon collait à mes fesses, j’étais vanné. Depuis Montereau il faut cent kilomètres pour atteindre les Halles. Cependant il y avait plus pressé, l’estomac. Le père sorti, je dévorai trois sandwiches, puis la vie s’organisa. Le linge propre sur le buffet de droite, le sale sur l’autre. Les livres à lire, les livres lus. Et ainsi du reste, pour mesurer, compter les jours. Ensuite un long sommeil. Du café. Un stylo. La mise en route. Quand je n’écrivais pas, je faisais des élongations, je croquais des cacahouètes. Une poche d’un kilo répandue sur le buffet. Et de l’eau dans un verre à dents.

L’accès aux deux pièces du père Oreste se faisait par l’impasse Saint-Eustache. Au bout d’un escalier de pierre, le secrétariat paroissial, domaine du père, puis un escalier de chêne qui conduit aux chambres des pères, enfin, un escalier à vis – je le quittai à mi-marche, pour rejoindre ma chambre – il menait je ne sais où. De toute manière les prêtres étaient invisibles, ou presque. Ils couraient, ils étaient furtifs, occupés, heureux. Je les croisais dans les douches, je les croisais peu. La grosse bâtisse où nous logions ensemble n’était pas l’ancien presbytère. Les prêtres l’avaient cédé au camp d’en face, le camp des Halles, le camp des modernes. Au centre de ce quartier, Saint-Eustache était un havre. Assailli, noyé sous les colifichets, l’argot, la pommade, les disques, le presbytère, le vrai, le seul, celui des origines, bâtisse serrée entre la rue du Jour et l’impasse Saint-Eustache, était devenu l’aire d’activité des mannequins vivants et morts des boutiques Agnès B. Là, quelques vestiges, frontispices ou colonnettes, étaient mis en scène à côté d’une paire de culottes. A quelques mètres se dressait l’église. La raison de mon voyage, sorte de navire attaqué des poulpes. Charbonneuse, massive, préhistorique, l’église. Une église menacée de nettoyage par une mairie de névrosés. Sous son portique, des dames distribuent le pain aux indigents, sur ses flancs les bou­tiques de la lingerie, de la mode, de la fourrure. C’était 9a la bataille des siècles aux Halles. L’odeur de l’argent qui plane sur le tombeau de Saint-Eustache. Au père Oreste, j’avais demandé de m’offrir un hospice pour écrire sur cette catastrophe et comme j’étais perdu, j’étais heureux de pouvoir écrire ici, dans les étages, d’être reçu ici, de prendre mon poste de vigie entre deux fauteuils, deux buffets, de disposer d’une réserve de cacahouètes.

Si j’avais pris mon départ dans l’axe de la Suisse, en gare de Montereau, si j’avais marché tout droit sur cent kilomètres jusqu’au premier arrondissement pour m’arrêter ici, à la porte de Saint-Eustache, c’était pour voir où commençait Paris, où étaient les champs de bataille, ce qu’ils étaient. Installé au quatrième étage de la paroisse par les pères oratoriens, je surveillais la bataille, sa température, son destin. Et quand j’en avais assez, je circulais. Je circulais comme un dingue. J’allais partout, j’y allais plusieurs fois, jour et nuit, pénétrant les chapelles, les boutiques, les cafés, plongeant sous le jardin des Halles. Entre la paroisse et la série des vitrines Agnès B. par exemple, il était une porte étroite, la porte Nord-Ouest. Elle vous amenait dans l’église. Vous piquiez une tête dans le choeur après avoir soulevé deux gros morceaux de taffetas. Auparavant il fallait traverser l’impasse et sa population: corbeaux vomissant, fêtards, soupes vertes tombées du ciel, dames d’oeuvre, punks sous pression et Fred, collé à l’impasse comme un étron, Fred le clochard de l’impasse. Quand j’en avais fini avec la chapelle des bouchers, je m’arrêtais chez Fred, je fumais avec Fred, puis je remontais au pas de course jusqu’à mon quatrième étage pour voir les pigeons chier sur les pinacles. Pauvres bêtes! Les éclats de voix montaient des rues comme une friture de pop-corn et quand elles levaient la patte et tournaient l’oeil, c’était pour roucouler et chier dans les airs.

A la fin de la journée, le soleil tombait derrière la coupole de la bourse. Alors jupes, pochettes et bracelets vendus aux vitrines disparaissaient sous des rideaux de fer, l’impasse Saint-Eustache retrouvait son aspect de piano déglingué et Fred remuait, les chats s’extirpaient des gouttières, les prêtres ouvraient leurs bibles. C’était l’heure où Saint Néri, notre patron à tous, descendait autrefois aux catacombes pour parler à Dieu. Moi, je dévalais l’escalier, j’aboutissais dans l’impasse, j’entrais dans Paris. Ne sachant ce que je pouvais faire, ni ce que nous allions devenir, tous, je me morfondais. Les pieds meurtris, le sourire allongé, je marchais devant moi, je traversais les rues molles pour la dixième ou vingtième fois de la journée, je les traversais en somnambule, ne sachant que penser de la bataille, ni comment la raconter, ne sachant si j’allais remonter dans ma chambre prendre une note ou descendre plus loin dans Paris pour prendre l’air. Oui, ainsi allait la vie, et ainsi les personnages du drame. Ou alors j’allais à la station du RER Château de Vincennes, je campais dans l’air puant, puis je grimpais sur l’esplanade aux pavilions verts où dort une colonie de déchus. Ou alors j’écoutais les nègres tombés des arbres généalogiques de Oualata et Bamako, qui hurlent, qui appellent leur mère. Comme la ville est en phase de les digérer, ils la maudissent. «Je t’aurai mère de mes deux!» Et les accidentés de l’aube, du soir, de l’après-midi. Et les touristes qui photographient les fadas, les fadas qui disent bonjour, et dormer moi une pièce au bord du grand puits de l’humanité.

Quand une scène s’achevait, je restais un peu, je respirais, j’observais les pigeons aux tuiles des contreforts. Déjà il me fallait remonter, quitter la bataille, jouer le code de la porte, emprunter l’escalier de pierre et l’escalier de bois, rentrer dans mes deux pièces, m’asseoir à table, écrire un peu, écrire pour participer à la bataille tandis qu’au sol, quatre étages plus bas, à la faveur de la nuit, éclataient d’autres scènes moins innocentes.

Les jours suivants, enfin remis de la marche des cent kilomètres à travers la banlieue, je me sentis prêt à descendre pour ne plus remonter, mais d’abord je mis au point une expérience. Juste avant de quitter la paroisse, de m’immerger, j’allais faire ceci. Contrôler les passants par la force de la volonté. Du moins essayer. La volonté dans le regard. Le regard sur le passant, sur sa tête, sur son âme. N’importe quel passant, au hasard. Celui qui passe. Le passant des Halles. Regarder avec puissance dans la rue Montmartre ce gars, cette fille ou ce couple. D’un regard plein, qui brûle et fait déraper le réel aux limites de Saint-Denis, du forum et de Saint-Eustache. S’il y avait de l’énergie, il fallait qu’elle soit quelque part, n’est-ce pas? Alors dans le regard. Posté sur la hauteur, les yeux pleins, le cerveau calé, je vissais mon regard dans un homme ou une femme. Voici comment cela se passait. Je le fixais au coin de la chapelle Saint-Agnès comme une ventouse fixe la tête d’un nouveau-né. Il ne s’arrêtait pas tout de suite de marcher, il approchait. Et moi je le fixais du haut de ma fenêtre. Je le fixais avec une volonté accrue. Pour le happer. Changer sa trajectoire.

Les pompes et l’engloutissement des cacahouètes avaient leur part dans l’épreuve. Tu regardes avec force tel gars, telle fille, cet autre gars et hop! une poignée de cacahouètes, puis dix pompes, on souffle, on se recoiffe, on boit une gorgée d’eau, on est paré, au suivant! Les coudes en appui sur le bord de fenêtre, je multipliais les essais. La distance la plus courte, c’était le moment où le passant se profilait devant la vitrine du modiste Jack Henry.

Apparut alors le père Oreste. C’était lui, cet homme fin aux bras secs. Son port de tête avec quelque chose d’inactuel, d’opiniâtre. Le père semblait nier l’effondrement. Tout vacillait, lui gardait l’équilibre. Pour ne pas se perdre, il marchait vite. A l’observer dans la rue je comprenais mieux cette façon qu’ils avaient tous de courir à travers la paroisse, de s’en aller, cela pour ne pas tomber dans la fosse. Le père Oreste aussi. A petits pas. Dans la foule. Contre la foule. Pour ne pas tomber. A le voir ainsi, j’eus honte de garder entre moi et le monde une distance. Honte de mes yeux, de mon regard, de ce qui s’y produisait. Honte de mes cacahouètes. Ce n’était pas ainsi qu’il fallait porter le fer – non. Le monde entier et tout Paris convergeaient dans le trou des Halles. Les forêts, les cités, les canaux, les corps convergeaient par les souterrains et par les voies sur l’esplanade des Halles, et il n’y avait guère que Saint-Eustache pour pointer le vide. Il était temps d’y aller, de demander à Fred de m’emmener voir Paris.

Alexandre Friederich

Né en 1965 à Lausanne. Vit dans la région genevoise. Auteur de récits de « philosophie-fiction »; le dernier en date, Histoire de ma montre Casio, a paru à Lausanne, aux Editions Art & Fiction, en 2008, avec des illustrations de Pascale Favre.

___________________________________

L’eau bout

au bord de la route

il y a un renard mort

je pense à lui

quand nous traversons le tunnel

et je l’oublie

quand nous sortons du tunnel

pour descendre la route du col

la nuit devrait tomber

le jour résiste encore

pendant la nuit le renard revient

alors que je suis derrière la voiture et pisse

il m’observe

je plante mon crayon dans ses cheveux

On s’offre

du bon vin pas assez

pour plus d’un verre

elle boit vite je

regarde son cou

le serveur apporte l’addition

qu’on ne lui a pas demandée

après le premier plat on quitte le bistrot

et le boulanger du village sourit en nous

tendant le pain par-dessus le comptoir

il sait la faim de son côté

sur la place de l’église dans

le camping-car nous tombons

l’un sur l’autre

Le chien policier louche

je ne sais pas s’il

me regarde moi ou elle

le policier le retient par

la laisse il a trop

de dents dans la bouche

la clé est dans la serrure et

je grimpe sur les sièges

je souris et elle salue

lorsque nous démarrons ils l’auront

remarqué nous n’avons

pas de plaque

Allein

est isolé

à flanc de coteau

le bouchon du réservoir

a disparu je l’ai

oublié je bouche

le trou avec des chaussettes elle

me prend en photo

et l’appareil crache

l’image SX-70 est écrit

sur le cache de l’appareil

sur le mur elle roule

des cigarettes elle peut le faire

d’une main j’admire

l’herbe gratte la gorge et a un goût

douceâtre la photo est sur le siège du passager

à côté du carnet

dans lequel j’ai noté

sous la photo

du renard mort

que la cuvette des toilettes

est plus haute ici

qu’à la maison

des pieds

je heurte les portes arrières

de la voiture les vitres

descendent elle est garée

dans la pente j’ai faim

alors que nous sommes couchés nus

l’un à côté de l’autre on voit

à travers le toit le feuillage à nouveau

calme des tableaux de Monet pourraient

apaiser la faim elle me

tend la bouteille de vin je veux

aller au Musée du Luxembourg

est-ce que le frein à main

est bien tiré je n’y pense

plus du tout

des lotissements recouvrent

le littoral

la route se faufile

entre les collines à travers les rochers

au bord de la route toutes serrées

sont garées les voitures et les vespas

sans chaise longue

pas de bord de mer l’eau

sent le pétrole des heures

plus tard nous savons on ne trouvera

nulle retraite

sans s’étourdir

elle repousse ses couverts

je finis de manger le serveur

pose une soucoupe avec un

reçu et de la monnaie sur notre table

on peut se tromper ça arrive

elle fait un signe je laisse

un peu de pourboire

ce ne serait pas notre genre

dans les étroites ruelles

on a tôt fait

de disparaître

la nuit avant Finale

sur le parking

de la grande rue

je rêve

que je suis à Berne

coincé

dans les rails du tram

elle a des boucles d’oreille il me faut un instant avant de reconstituer la mosaïque de sa tête je la prie de m’avertir ses cheveux d’argent ça me déconcentre

quand tu marches disait l’oncle tu as seulement un pied sur terre

on a passé la frontière

je regarde par-delà les coteaux secs et

repense aux serpents du livre de français

et à Pierre qui s’est fait mordre ou bien était-ce

Christine du coin de l’œil je la regarde

qui porte la main à ses lunettes de soleil

dans le rétroviseur mon bras pend par la fenêtre

elle s’est fait mordre par la maman des serpents

alors qu’avec des ciseaux elle coupait

les petits en deux

sur la chaussée il y a un pneu le soleil du soir m’éblouit je l’évite elle regarde en arrière et moi dans le rétroviseur dans le bord du miroir je vois son crâne est-ce qu’on arrive bientôt je ne sais pas peut-être qu’on arrive

derrière la station d’essence

sous l’avant-toit

le butagaz est posé sur le sol

tout autour des Rigatoni éparpillés

ils crissent sous les chaussures

l’eau dans la casserole bout déborde

derrière la voiture il y a une clôture derrière

la clôture dans l’herbe il y a une chaussure

sous la chaussure il y a un os

le matelas est

dans le champ le renard

rôde autour du matelas

je ne le vois pas ça doit être

un affamé elle désigne quelque chose

dans le noir et je jette

la chaise le fermier arrive

avec sa carabine et fait la loi

c’est son champ

je n’en doute pas

dans la voiture on n’a

pas les pieds sur terre

lorsqu’on débarque

la première expérience

est celle

du silence

tu oublies

qu’on t’oubliera

je n’ai pas besoin d’en savoir plus

je suis allé à la fenêtre et j’ai regardé

dehors il y avait un blanc

j’étais ivre juste assez

pour être insouciant

alors je me suis assis

et j’ai écrit

Traduit de l’allemand par Camille Luscher

Arno Camenisch

Né en 1978 à Tavanasa, Suisse. Vit à Bienne, Suisse. Auteur de prose, pièces radiophoniques, CDs, traductions. Dernière publication : Sez Ner. Romanisch und Deutsch, Urs Engeler, Basel, Weil a. Rhein 2009. En français : Sez Ner, trad. Camille Luscher, Ed. d’en bas, Lausanne 2010.

Eveniment! Cititi Revista Le Persil condusa de Marius Daniel Popescu (II)


LE PERSIL 

Le persil journal inédit, le persil est à la fois parole et silence; ce numéro double contient des textes de trente-neuf auteurs suisses qui ont abordé, chacun à sa manière, l’expression “On s’offre Paris”; cet exemplaire est gratuit.  

La Maison des écrivains et de la littérature (Mel) est heureuse, soutenue en cela par Pro Helvetia, fondation suisse pour la culture, d’accueillir des écrivains suisses qui ont, par leurs textes, accepté de «s’offrir Paris». Cette idée est le fait de Marius Daniel Popescu, qui rêve en français, et qui, invité par la Mel à Paris l’année dernière pour dialoguer avec l’écrivain Kossi Efoui, a eu envie de cette aventure. Le Persil, son journal, était le meilleur vecteur pour porter ces textes d’auteurs jusqu’ici, à Paris, où certains d’entre eux les liront, à la Cité nationale de l’histoire de l’immigration… Cette rencontre importante aura lieu le 29 mai, dans le cadre de la manifestation nationale A vous de lire!, créée par le Ministère de la culture.  

Sylvie Gouttebaron  

Directrice Maison des écrivains et de la littérature 67, Boulevard de Montmorency
Paris 16 mil  

 ——————————————————————————  

On s’offre Paris

__________________

La parole des autres 

L’auteur suisse romand souffre de deux handicaps importants. Le premier est d’être de langue maternelle française; le second est de se trouver dans la proximité immédiate de la France. 

Si nous parlions un sabir tel le basque, le ouïgour, l’une de ces merveilleuses langues agglutinantes, peut-être exercerions-nous un attrait sur notre grand voisin et non le dédain ou l’indifférence qu’il témoigne envers les sous-provinciaux que nous sommes: des 

francophones qui n’ont pas même l’heur d’être d’anciens colonisés, c’est-à-dire d’avoir appris, souvent contraints et forcés, cette admirable langue qu’ils ont ensuite remodelée à leur manière avec tant d’invention. Entre le Canada et la France s’étend une vaste mer et une histoire assez riche en péripéties pour que cette dernière respecte les particularismes linguistiques de la première; Gaston Miron et Michel Tremblay ont été très à la mode en France dans les années 80. 

Il n’empêche que je me souviens du scandale que souleva récemment dans la presse parisienne une biographie de Glenn Gould écrite en anglais, traduite en français par un Québécois et qui comptait encore à sa parution en France quelques malencontreux québécismes. Horreur! Les Français, qui s’expriment de plus en plus approximativement, deviennent les pires puritains dès qu’un «étranger» introduit ses idiomes barbares dans le cristal de leur langue. La Belgique, autre voisin francophone très souvent tourné en ridicule, a au moins le privilège de posséder une Académie Royale, ce qui impressionne un peu les Français qui, sous les couches de républicanisme, ont conservé pour la monarchie un certain vague à l’âme. Et puis la Belgique enfante tout de même plus de deux écrivains célèbres par siècle. Tandis que chez nous, tout se passe comme si le nombre des grands auteurs vivants reconnus était proportionnel aux kilomètres carrés du pays: on ne peut pas aller au-delà de deux sur une si petite surface géographique. A ce compte, on peut presque dire que la littérature romande n’existe pas. 

Durant mon enfance déjà, puis mon adolescence, il n’était question que de Charles-Ferdinand Ramuz. J’entendais prononcer son nom presque tous les jours, il était impossible d’admirer le paysage lémanique ou valaisan, les vignobles, le lac, les montagnes et ses rudes paysans sans songer à lui et imaginer qu’il en portait la paternité divine. C’était assez agaçant et laissant Jean-Luc à sa persécution, je me suis plongé dans la lecture de Dostoïevski. J’avais entre treize et quatorze ans et aucune velléité de devenir écrivain. 

Puis, après une génération de lettrés romands confits en dévotion pour les belles-lettres et qui manifestaient pour certains écrivains français une exaltation de néophytes aussi patente qu’un aveu d’infériorité – ce qui flatta nos voisins et les conforta dans leur suffisance ancestrale –, apparut soudain le deuxième héraut des lettres romandes. Le plus grand auteur de la seconde moitié du vingtième siècle (comme il n’hésitait pas à le proclamer lui-même) était né dans le canton de Vaud. Quatre décennies plus tard, sa mort tragique en plein exercice de ses fonctions littéraires, vient de bouleverser notre petit pays, d’emplir les pages des journaux et de démontrer combien désormais la littérature romande se trouve proche du néant. Je crois que même la disparition de Borges ne suscita pas une telle débauche d’oraisons funèbres et d’honneurs. On aurait dit que la Romandie médiatique toute entière se cramponnait à son unique «grand homme» et ne voulait plus lâcher le morceau. Le nouveau génie ne supplantait pas Ramuz, qui reste à mon sens supérieur à lui, mais il le perpétuait dans son rôle de Grand Régionaliste. En tant que francophone, on est toléré par la France dès lors qu’on devient l’effigie de son pays d’origine où l’on est revenu après s’être imprégné des richesses parisiennes. 

Et pourtant, la devise du Vampire de Ropraz ne fut jamais «pour vivre heureux, vivons cachés» . Ni même celle-ci qui pourtant lui convient: «mieux vaut être premier dans son village que second à Rome». Hormis le talent, il possédait au plus haut point ce qui manque à la plupart des auteurs suisses romands: l’art de la provocation, le culte de lui-même et une fringale universelle de reconnaissance. Le carriérisme, l’ambition et la ruse ne retirent rien aux réelles qualités d’un artiste; à Paris, cette heureuse composition est soeur de l’intelligence, de la hardiesse et de la malice. Sauf par erreur, le talent le plus avéré ne parvient à rien sans elle. C’est pourquoi il y aurait une leçon à tirer de ce «comportement exemplaire»: il éclaire de biais la pénombre où se tapit l’identité culturelle ambiguë qui régit l’esprit et la mentalité de notre petit pays. 

Le Suisse romand est humble, modeste et discret. Les grandes gueules n’ont pas droit de cité dans le pays; vanter ses propres mérites est impudique et de mauvais goût; le vers d’Alfred de Vigny dans la Mort du loup «… Seul le silence est grand; tout le reste est faiblesse» convient assez bien à une mentalité souvent frustrée par une maladresse d’expression. On nous apprend à lire et à écrire, pas à parler. Abattus par ces lieux communs que l’éducation protestante calviniste nous instille insidieusement depuis plus de quatre siècles et qui, hélas, correspondent à une indéniable réalité culturelle, nous fuyons dans l’introspection puis glissons tout naturellement dans une culpabilité civilisée, vague, à peine dicible ou une neurasthénie paludéenne. Le maître d’œuvre incontesté de cette tendance est Amiel; son contraire Charles-Albert Cingria. En sorte que le public romand va chercher ailleurs le bruit et la fureur dont il a besoin tandis que pour se défouler, les auteurs appartenant aux différentes factions (j’ai quitté la Suisse depuis trop longtemps pour préciser lesquelles) s’insultent puis s’embrassent au gré des vents à propos d’arguties idéologiques et passionnelles alambiquées, se combattent et se réconcilient avec une régularité d’horloger. Pour les folliculaires français, qui ne comprennent rien aux Suisses ni à la Suisse, nous sommes sombres, lourds, ennuyeux. De temps à autre, il arrive que notre voisin manifeste pour l’un ou l’autre d’entre nous un engouement littéraire que nous ne savons cultiver. Si l’on comptait pendant une année les ouvrages romanesques suisses romands critiqués dans le Monde des Livres, les doigts d’une main suffiraient. C’est qu’en littérature, la seule appellation «auteur suisse romand» qui, une trentaine d’années plus tôt, au temps du cinéma de Tanner, de Sutter, de Godard, excitait encore la curiosité des amateurs provoque aujourd’hui un bâillement hippopotamesque ou un sourire sarcastique. Il suffit de porter pendant quelques années en France cette appellation et de n’être un écrivain pas trop mauvais pour voir s’abaisser inéluctablement sur notre existence déjà précaire le voile d’une insidieuse occultation. C’est pourquoi je suggérerais aux jeunes auteurs romands qui publient leur premier livre chez un éditeur français d’affirmer qu’ils viennent de Clamecy ou de Carcassonne plutôt que de Lausanne ou de Fribourg. 

Les mandarins français sont orgueilleux, arrogants, hautains et hégémonistes. Ils sont centralistes jusque dans la culotte: hors de Paris point de salut. Versailles et autres monuments ne sont plus que des musées, ils clament aux touristes incultes du monde entier la Grandeur de la France mais avec des modalités différentes, la Cour reste bien vivante. Elle s’est transportée tout d’abord dans les salons littéraires, puis dans les cafés célèbres pour finir dans les réseaux médiatiques de toute espèce. Là se trament les mêmes combines nauséabondes que dans les salons de Louis XV, où l’on se torchait le cul avec les rideaux. On ne peut pas, on n’a jamais pu – sauf par accident – réussir à Paris dans n’importe quel domaine sans être un tant soit peu courtisan. Or, à l’exception de quelques-uns, les auteurs romands n’apprécient pas et ne comprennent rien au protocole compliqué de la Cour; il n’appartient ni à leur histoire ni à leur éducation. Comme tout le monde, le Suisse romand sait cirer les bottes mais il ne sait pas courtiser. Pour qui considère qu’aimer être courtisé ou aimer courtiser équivaut à un art, nous passons pour des rustres. Et pourtant: un auteur suisse romand qui, dans le monde littéraire, joue le jeu de la Cour et s’abandonne aux courbettes étudiées est presque toujours ridicule. 

La Suisse n’a misé ni sur la culture ni sur les arts; elle a préféré à juste titre les valeurs matérielles plus sûres pour lesquelles elle était mieux faite. Le monde entier le sait et c’est souvent un sujet de moquerie, nous excellons dans la fabrication du chocolat, dans l’industrie pharmaceutique, dans l’horlogerie de luxe (il paraît que nous fabriquons des coucous constellés de pierres précieuses pour les émirs), autrefois dans la banque et beaucoup dans le compromis. Le seul avantage que la littérature puisse tirer de cet état de fait, et pour peu qu’un peuple se sente responsable de son Histoire, réside en la culpabilité qu’il peut éveiller dans la conscience douloureuse des écrivains. 

Mais pour l’heure, nous attendons la venue des deux prochains grands écrivains romands de ce vingt-et-unième siècle. Deux seulement, ce n’est pas trop demander. J’espère que nous saurons les flairer car il ne faut pas compter sur la perspicacité et la bonne foi des lettrés français pour nous les signaler: la Suisse n’a pas d’odeur. 

Claude Delarue 

Né à Genève en 1944. Vit à Paris. Auteur de nombreux romans, récits et recueils de nouvelles. Dernier livre paru: Le Bel Obèse, roman, Paris, Fayard, 2008. 

______________________________________ 

Les années cinquante 

La concierge ouvrit la porte portant le numéro 229 et m’invita à entrer. En signe de bienvenue un vrombissement montait du puits sonore du Boulevard Raspail, faisant vibrer l’air sans fléchissement. «Question d’habitude», commenta la concierge. Deux matelas nus, tendus de toile rayée, étaient adossés à la paroi et deux tables, nues également, étaient placées devant la fenêtre. La concierge tira un papier de sa poche: «J’apporte les chaises demain et la Maison des Etudiantes vous donne une semaine pour acheter…» Elle tint ses lunettes pliées devant ses yeux et lut: «Une toile cirée pour la table, un couvre-lit, une lampe de chevet et – la France est aussi propre que la Suisse – une balayette et une ramassoire.» Est-ce que j’avais pensé à apporter des draps et une couette? Sinon, je trouverais les deux au Monoprix, «tout droit en direction de Montparnasse et la deuxième à gauche.» Et du chocolat suisse, est-ce que j’en avais, dans ma valise? Pas pour elle, jamais de la vie: deux ulcères à l’estomac, supportables grâce aux pilules Rotter, délivrées sans ordonnance en Suisse, n’est-ce pas, mais on vit à Paris. La concierge fourragea des deux mains dans ses cheveux teints en blond et sourit pour la première fois: «Nous nous sommes bien comprises, ma petite? Je tolère que vous sortiez trois fois par semaine jusqu’à 2h du matin et vous me commandez deux emballages de 500, et voilà, c’est à prendre ou à laisser.» Elle se tourna vers le placard encastré dans le mur du fond. «Libérez la partie droite, aucune n’a de clé, mais celle de gauche appartient à votre voisine de chambre, elle vient de Grenoble , deuxième année de chimie. A demain, ma petite, Rotter avec deux t!» 

La rumeur de la circulation grondait toujours. Sur le toit de la maison d’en face, une rangée de cheminées courtes et rouillées s’étirait dans le ciel pluvieux, comme des porte-bouquets pour le cinquantième anniversaire de maman: une mer de roses sur les toits de Paris. 

Berne, le 3 octobre 1957
 

Chère Mirli, 

Quand je suis revenue de la gare et que j’ai trouvé l’appartement si tranquille et si étrangement rangé, les larmes me sont montées aux yeux. Allez enfants de la patrie, dans quelques mois, nous arriverons. Ce matin, à 9 heures moins le quart, j’ai laissé tomber le ménage et c’est parti. La première leçon de «Polissez votre français» s’intitulait «Un voyage à Paris». Je me sentais comme Socrate: Je sais que je ne sais rien. Pour papa, c’est pire. Mais Fräulein Landolt est pleine d’espoir pour nous deux. J’aimerais simplement ne pas devoir expliquer à l’hôtel: «Pardon, je viens de Bärn et ne comprends pas français». Et papa qui dirait: «Moi aussi pas». Mais passons. Sais-tu combien c’est difficile d’appeler sienne une fille qui se gorge de sagesse à la Sorbonne? 

Berne, le 12 décembre 1957 

Chère Mirjam, 

C’est chaque fois une joie pour nous de lire combien tu te sens bien à Paris, que tu vas au théâtre, malgré l’Uni, et que tu arpentes la ville avec des amis; c’est beau de laisser agir sur soi le charme d’une ancienne culture. Ce ne serait pas possible ailleurs ni autant qu’à Paris, «la ville la plus brillante et la plus riche sur la terre», comme c’était écrit dans mon vieux livre de géographie. Je t’envie de visiter à ta fantaisie tous les musées, les bibliothèques, et j’aimerais tant pouvoir t’accompagner aux lieux chargés d’histoire qui rappellent les époques les plus brillantes de la France (Napoléon). Tu ris, évidemment, que dès notre arrivée, je veuille immédiatement aller aux Invalides. Tu sais que je n’ai jamais eu la possibilité de voyager. Si Napoléon avait battu les Russes, une Europe unie serait née et ma génération n’aurait pas vécu deux guerres… 

Berne, le 24 février 1958 Chère Mirli, 

Juste une question pratique: Si nous venons vraiment, nous devons nous procurer une valise qui deviendra probablement la tien-ne, on connaît le jeu. (Leçon 5!) Il existe des valises en tissu de voile, celles qu’on appelle «valises pour avion», légères et assez extensibles parce que sans panneaux durs. Est-ce que j’en achète une, vert foncé ou cognac? 

Berne, le 15 mars 1958 

Ma chère enfant, 

Madame la maman parle maintenant français en rêve, avec un bon accent, à ce qu’il me semble. Rotter avec deux t, elle s’est déjà envolée pour Paris, intérieurement. Son vieux jars doit maintenant se mettre à cacarder lui aussi, s’il veut voler avec elle. Je te prie instamment: sois s’il te plaît à la Gare de l’Est, le 23 mars, à 21h19 précises. Après la leçon 6, nous savons seulement dire couramment: «Parlez-vous français, Monsieur?» Et que va-t-il se passer si nous comprenons de travers la réponse? 

Dans la cohue des voyageurs, je ne les vis pas tout de suite. Puis j’aperçus papa appuyé à un pilier, sa valise verte à ses pieds, il tapotait la joue de maman qui s’épongeait le front. J’agitai les bras, j’appelai. Lorsqu’ils me remarquèrent, ils se mirent en marche, main dans la main. Ils souriaient, pleins de bonne volonté désarmante… 

Traduit de l’allemand par Diane Gilliard 

Maja Beutler 

Née en 1936 à Berne. Vit à Berne. Auteure de romans, prose, théâtre, pièces radiophoniques, chroniques. Dernière publication: Schwarzer Schnee, Erzählungen & Das Album der Signora, Zyglogge, Oberhofen am Thunersee 2009. En français: Les faux-parleurs, roman, trad. Anne-Lise Moser-Ammann, Ed. de l’Aire, Lausanne 1990. 

___________________________________ 

Voyage entêté au centre de soi 

«Les vrais paradis sont les paradis qu’on a perdus» 

[Marcel Proust, cité par Jean Roudaut dans «C’est bientôt jour», in Adieu à Adrien Pasquali, Editions Zoé, 2000. Le titre de ce texte reprend une phrase de Jean Roudaut dans ce même texte (p.24)] 

Inventons une date. 2 septembre 1981. Dernier voyage, dernière étape d’un déménagement fragmenté. La 4L blanche est bourrée de cartons de bananes. La vaisselle tintinnabule sans se briser. Ligoté à l’avant, je regarde anxieux le jour percer sous mes pieds, la route défiler à travers la carcasse rouillée qui n’en finit pas de se désagréger dans un lent dernier soupir, et comme une craie, de crisser âprement sur le tableau noir de nos vies bouleversées. Dernier voyage avant la casse. On ne se retournera plus. Paris brûle dans nos souvenirs douloureux. Tabula rasa. Adieu pains au chocolat et aux raisins des quatre heures, bienvenue aux cafés complets d’une Helvétie inconnue – avec Genève pour capitale! Pour rendre ce retour totalement improbable, le sort va s’acharner sur les cousins qui nous hébergeaient aux dernières heures de notre séjour parisien. Attaque de leur bijouterie quelques jours après notre départ. Balle entre les deux yeux. Elle tomba sans comprendre. On ne se retournera plus. Derniers liens, derniers refuges assassinés brutalem ent.

Longtemps, Paris demeurera le paradis perdu d’une enfance abandonnée inopinément sur le seuil de sa mort lente. A l’orée de l’adolescence, j’avais douze ans, Paris était ma ville. Elle devint subitement, et pour dix ans au moins, le mirage fantomatique d’une ancienne vie, troublée par un ultime tragédie.

*

Chaque fois que je quitte Paris, j’ai l’impression de revivre les sensations de cet exil double: départ d’une enveloppe familière, abandon des territoires de l’enfance. Soulagement et nostalgie immédiate. Y revenir sonne en revanche comme le retour d’un Ulysse réorienté dans sa patrie, manière de reconstituer les parties manquantes, de me rassembler tout entier. De me réconcilier – ce que tout voyage en soi me permet.

L’approche ferroviaire se fait en tenaille. J’alterne les trajets, j’encercle la capitale. Gare de Lyon, Gare de l’Est. Je reconquiers ma ville en démultipliant les trajets, je m’approprie son territoire en la sillonnant de long en large. Et je marche longtemps, je musarde, je marche au lieu de monter dans un bus, dans le froid ou la chaleur, et parfois sans but véritable, en m’abandonnant à la surprise d’une découverte. Je ne cesse d’explorer, et en deux ou trois jours, en dix ans, je trace d’interminables diagonales d’un bord à l’autre des frontières de la Cité, triangulant par-dessus et par-dessous la Seine, embrassant la totalité pour ne pas la laisser s’échapper une nouvelle fois.

J’ai rarement été accompagné. Toujours fait le voyage en solitaire. Seule la silhouette familière de Jacques Chessex hantait parfois le quai matinal du TGV à Lausanne. Echangions deux mots avant de monter dans nos compartiments respectifs. Avant de nous retrouver dans le même bus 67 à destination de Saint-Germain-des-Prés. Anonymes qui regardaient passer ensemble Austerlitz, le Jardin des plantes, et les longs bâtiments austères de Jussieu. Ce soir encore, à la Gare de l’Est, j’ai vu son ombre surgir dans le froid glacial du quai numéro 5. Revenait me dire que le voyage ne finit jamais.

A Paris, mes amis me surnomment «l’Helvète». A Fribourg, il arrive encore qu’un archéologue farceur relève dans mes intonations des traces minuscules de mon accent parisien. Entre-deux. Avec des restes d’étrangeté des deux côtés du voyage. Mais quelleque soit la direction, je rentre toujours chez moi.

J’apporte de l’eau au moulin de mon helvétisme en offrant des chocolats aux amis parisiens qui m’accueillent, et en haussant les épaules quand par jeu ou ignorance, ils énoncent des clichés helvétiques éculés. Jeu amical et lutte de mots. Mais j’accepte volontiers ce surnom amical qui me donne l’impression à Paris, d’être un peu plus Suisse que je ne le suis chez moi. Leur paradis fantasmé est suisse, le mien je ne sais plus trop, se situe quelque part dans le mouvement répété de mes allers-retours. J’y suis, j’y suis pas, j’y serais trop que cela ne serait pas vivable, je n’y serais plus qu’il me manquerait quelque chose.

Au fil des années, depuis le moment où j’ai commencé régulièrement ce mouvement de retour éphémère vers Paris, une topographie se dessine en fonction de mes amitiés, de quelques rencontres récurrentes, et des lieux restreints dans lesquels j’aime revenir. Noms de rues, de stations de métro, ou d’institutions, je classe les lieux en deux catégories: les lieux d’enfance (les arrêts Volontaire et la rue du même nom dont l’odeur particulière me monte à la gorge et me procure une émotion indéfinissable, comme l’odeur même du métro qui s’élève à travers les grilles d’aération, le parvis de Notre-Dame-des-Champs, les volumes rectangulaires de Montparnasse, le 40 de la rue Blomet et la petite boulangerie au feu de bois dans une rue perpendiculaire, le collège Stanislas, la Place d’Italie, tel square et le jardin du Luxembourg), et en seconde catégorie, les lieux du nouveau Paris que je me suis réinventé depuis une dizaine d’années (dont les rues du Bac, de Naples, de Clichy, la rue Jacob, Maubert-Mutualité, la Montagne Sainte-Geneviève, l’Institut du Monde Arabe, le cabinet de curiosités de Deyrolles, le bistrot de l’Université, la rue Cambronne, la place St-Sulpice, le petit café de la Mosquée de Paris, le Mémorial de la Shoah, le Wepler, la rue des Francs-bourgeois, le Centre Culturel Suisse et Muji, le théâtre des Bouffes du Nord, Belleville, la BNF, de nombreux musées et quelques rares hôtels attachants comme celui de la rue Maître Albert et l’hôtel «l’Hôtel» où résidaient Oscar Wilde et Jorge Luis Borges).

Les librairies (Tschann, Corti, la Hune, Shakespeare & Cie, L’Ecume des pages, Compagnie, Les Cahiers de Colette, Gallimard Clichy et Raspail, Mona Lisa, l’Arbre à Lettres), si on les reliait, formeraient un réseau restreint et complémentaire qui affinerait la définition de mon territoire; tout comme les livres que j’ai ramenés, de ces librairies et dans lesquels sont inscrits nom, date, et lieu; aussi, la bibliothèque engoncée dans mes caves fribourgeoises comprend elle-même une série de territoires invisibles, d’itinéraires secrets, témoins de passages résiduels dans les lieux d’acquisition de mes livres. Sans compter quelques restaurants (comme le petit bistrot près de la gare Saint-Lazare où rien n’a changé depuis 1940) et des cafés trop nombreux pour les citer, autant de lieux où j’ai mes habitudes selon les amis qui les fréquentent, et avec qui j’aime me retrouver. Par-dessus cette trame littéraire qui comprendrait également les éditeurs qu’il m’arrive de visiter, il me faudrait nommer les réseaux d’amitié qui constituent les liens invisibles d’une topographie plus sensible que physique, d’un réseau de pensées et de rencontres qui, en de rares occasions, lorsque j’incite les amis parisiens à enfin se rencontrer, alors qu’ils habitent à deux pas les uns des autres, s’entrecroisent ou se superposent. Je dis «réseau», mais je n’aime pas trop ce mot si parisien qui sous-entend un quelconque profit, de donnés-rendus, de petits services accordés en échange d’un avantage substantiel. Cercle ne conviendrait pas non plus car il supposerait un groupe précis et régulier, qui se réunit à date fixe, et peut-être à effectif invariable dans un lieu clairement identifié (c’est arrivé en quelques occasions avec celui des Fins Gourmets). Alors que faudrait-il pour désigner ces univers de relations qui parfois s’ignorent mais qui m’aident à me retrouver? Sans ces repères, cette ville ne serait-elle pas qu’un paradis perdu, ou uniquement un paradis perdu, ou pis que cela, la forme touristique d’un ancien rêve? Pourrais-je concevoir ces repères comme des niveaux de perception différents, les strates sensibles d’un univers personnel de relations sans contraintes ni attentes? Dans l’idéal. Vu de loin, cet ensemble d’apparitions et de disparitions constitue une sorte de magma fluctuant qui tend peu à peu à se restreindre et se stabiliser. Même si, en même temps, s’ouvrent en permanence sous, les strates connues et rassurantes de quelques lieux privilégiés, les possibilités quasi infinies d’autres voisinages. Combien de fois ais-je été surpris de trouver, à deux pas d’une adresse connue, un lieu que j’ignorais? Combien de fois ai-je découvert, dans tel immeuble que j’ai l’habitude de fréquenter, une personne que je visite pour la première fois, ou la trace d’un passage ancien?

Une ville peut exister dans notre esprit à travers un seul lieu. Telle ville peut se réduire à une chambre d’hôtel, à une gare. Aux seuls espaces que l’on aura fréquentés – et régulièrement. Après tout, ce n’est pas avec la ville de Paris que j’entretiens une relation particulière. C’est de moins en moins l’idée floue et abstraite de Paris qui s’élabore, mais plutôt le territoire limité que j’ai dessiné à force de répétitions et d’habitudes, de conquêtes lentes et amicales. Un Paris ressassé dont on devinerait l’ampleur si l’on superposait mes trajets, à pied ou en métro, si l’on pouvait compter le nombre de fois où je suis passé là, où j’ai dormi, où j’ai parlé, où j’ai rencontré, si l’on dénombrait les afflux de passage et de présence qui ont habité un lieu, qui ont fait vivre une relation. Un Paris personnalisé et précisé au fil des années, et derrière lequel il y aura toujours un fond de nostalgie passée, de nostalgie future. Car à mesure que mon Paris se précise, ses fondations tremblent, des pans entiers disparaissent, s’oublient. Et les amitiés qui en sont l’origine menacent de s’estom-per peu à peu dans le mouvement de répétition et de resserrement qu’implique l’amitié véritable. Quand une telle chose arrive, on migre d’un univers à portée de main, contenant toutes les possibilités (dont on aurait pu ne rien faire), vers la région floue de nos affections sincères, de nos constructions lentement élaborées, et qui à mesure que le temps passe, auront quelque chose d’unique et de définitif.

Vu ainsi, le paradis perdu qui s’était doublé d’une refondation et d’une reconquête des lieux d’enfance, deviendra un jour le paradis perdu des vieilles amitiés disparues, et de celles qui peu à peu, se seront résumées à l’essentiel. On pourra dire que le territoire de Paris aura été l’un des cœurs palpitants d’une vie, et seuls les livres et la correspondance de ceux qui auront contribué à l’édifier par leur présence, à l’élaborer, pourront encore en témoigner.

Entre Paris et Fribourg, 22-30 janvier 2010,

David Collin

Né en 1968 à Annecy-le-Vieux. Vit à Fribourg. Auteur d’un roman, Train fantôme, paru à Paris, aux Editions du Seuil, en 2007.

_______________________________________

Extrait d’un lexique parisien

il y a quelques jours j’ai rencontré le mot «ahuri» sur le boulevard beaumarchais. non pas, comme cela aurait dû être le cas, à la une d’un quotidien, mais en chair et en os sous les traits d’un japo-nais de 13 ans environ, accompagné par sa mère. à peine sorti de l’abattis des motos parquées au bord de la chaussée, les cheveux dressés sur la tête, les yeux grands ouverts, il avait l’air d’avoir été transporté là par un typhon, peut-être à cause d’un malentendu, et se demandait à présent s’il était encore en vie. visiblement incapable de comprendre ce qui lui arrivait avec les moyens dont il disposait dans la soudaineté de son malheur, il ne lui restait qu’à attendre. non pas sa mère, qui se trouvait encore sur le trottoir, de l’autre côté des susukis et des kawasakis lui barrant le chemin, et qui ne savait comment s’y prendre pour rejoindre son fils. ni le moment où dans le flot des voitures s’ouvrirait une brèche par laquelle se réfugier de l’autre côté de la route. il me semblait au contraire qu’il attendait quelque chose venant de plus haut qui remettrait en mouvement le cours de la vie en l’y inscrivant à nouveau, peut-être quelque chose comme ces nuages bas et menaçants, chargés de grêle, qui passent dans le ciel et s’éloignent aussitôt à l’instant même où j’écris pour essayer de trouver un exemple, non sans avoir propulsé auparavant quelques grêlons par la cheminée, et qui fondent à présent dans mon salon et entachent le sol de suie. les orages purificateurs ont un prix. le garçon ne s’en tirerait pas non plus indemne, s’il devait tout de même s’en tirer une fois encore; après une telle pluie diluvienne, ses cheveux ne se dresseraient plus sur la tête, mais s’agglutineraient en mèches collantes sur son visage. il n’aurait plus l’air d’une frayeur respectable, mais d’une misère détrempée. on penserait forcément qu’il serait en larmes, lorsque enfin, après avoir reculé de quelques pas, il se serait abrité sous le premier arbre venu, et que les gouttes courraient sur ses joues en y laissant leurs traces sales.

mais le garçon n’a nullement été touché par la grêle tant qu’il était à portée de ma vue. il a donc été pour moi et demeurera le mot «ahuri» en personne, peint à grands traits cunéiformes partant de sa tête dans toutes les directions. c’est exactement comme cela qu’il s’est gravé en moi – un signe indéchiffrable – sur le fond coloré et animé du boulevard; ahuri ou, comme dit le dictionnaire, surpris et déconcerté au point de paraître stupide. le lendemain, il était parti. de son propre chef, je suppose. s’il avait fallu l’arracher de force à sa transe et le transporter, statufié peut-être, dans un musée ou, devenu fou, à l’hôpital, le pharmacien chez qui j’ai acheté une brosse à dents alors que je me rendais au kiosque l’aurait su. avec cela, j’en étais arrivé à la lettre b: la bastille. elle forme le centre d’une étoile. les autos qui arrivent sur la place par les rues qui convergent vers elle et qui tournent autour ont l’air d’être envoûtées. pour toujours? j’ai beau être souvent en poste au café des phares, je n’ai encore jamais constaté que l’une d’elles soit effectivement

incapable de se soustraire à son attrait quasi cosmique.mais un jour cela finira immanquablement par arriver. on peut être sûr qu’à paris, des forces sont à l’œuvre avec lesquelles on n’a jamais compté. com­ment sinon serait-il possible que non seulement la seine, mais aussi le flot des voitures continue à couler, et que la neige y soit encore blanche? c comme cirque d’hiver, tiens. j’y ai vu une fois un clown qui n’arrêtait pas de dire kaputt, kaputt!

Traduit de l’allemand par Ursula Gaillard

Eleonore Frey

Née en 1939 à Frauenfeld, Suisse, Vit à Zurich. Auteure de prose, piècesradiophoniques, traductions. Dernière publication: Muster aus Hans. Ein Bericht, Droschl, Graz, Wien 2009. En français: Nina, trad. Anne Lavanchy,OSL, Zurich 2009

___________________________________

Un homme cherche un fleuve

Un homme avait une longue liste de fleuves dans le tiroir de sa table de nuit. Chaque nuit avant de s’endormir l’homme ouvrait le tiroir de la table de nuit, sortait la liste, la parcourait du doigt, s’arrêtait à n’importe quel endroit, pour rêver ensuite de ce fleuve.

L’homme entendit crier un enfant. Il alla vers cet enfant et dit: «mon enfant. Si plus tard tu étudies, s’il te plaît sois conscient de la beauté du bâtiment de l’université et ne va pas la dénigrer, pour dire ensuite sur tous les tons à la fin de tes études combien le bâtiment de l’université était beau!»

L’enfant arrêta de crier et l’homme poursuivit son chemin en se fiant à son cinquième oeil.

Bientôt l’homme se trouva effectivement au bord d’un fleuve. Il ne savait pas s’il s’agissait du fleuve qu’il avait choisi sur la liste du tiroir de sa table de nuit.

L’homme pataugea dans l’eau et nagea contre le courant.

L’homme sortit épuisé du fleuve. Un orage se levait à l’horizon. L’homme n’interrompit pas sa recherche du fleuve de la liste du tiroir de sa table de nuit. Il monta dans une auto et fonça quatre fois en haut et en bas d’un chemin de gravier cahoteux pour soulever des tourbillons de poussière. L’homme voulait empêcher que d’autres hommes cherchent le même fleuve que lui.

L’homme sortit de l’auto, retourna près du fleuve et but deux litres d’eau. Puis l’homme revint à la voiture et pissa sur l’aile arrière droite.

Ensuite l’homme retourna sur la rive du fleuve et mangea un oeuf dur. L’homme vit les morceaux de coquilles d’oeuf qui jonchaient le sol. Il essaya d’interpréter le motif. Il chercha en tâtant dans son pantalon un autre oeuf cuit et le mangea aussi.

L’homme roula plus loin avec l’auto, vit deux pêcheurs, descendit et demanda aux pêcheurs le nom du fleuve.

Les pêcheurs haussèrent les épaules. L’homme revint à son auto et alla chercher une pâtisserie en forme de poire fourrée à la vanille et la tendit aux pêcheurs. L’homme répéta la question sur le

nom du fleuve. Les pêcheurs haussèrent de nouveau simplement les épaules.

L’homme commença à frapper un des pêcheurs. Après la bagarre avec les deux pêcheurs, l’homme avait un oeil vert, une oreille repliée et il lui manquait aussi une touffe de cheveux.

L’homme ne savait toujours pas s’il se trouvait au bord du fleuve de la liste du tiroir de sa table de nuit, ou pas. L’homme monta à nouveau dans la voiture et continua à rouler. Il vit une femme avec deux enfants et descendit. Un des deux enfants avait un catalogue de Hornbach. L’un des enfants enleva le catalogue de Hornbach à l’autre et le tendit à l’homme.

L’enfant qui s’était fait enlever le catalogue se précipita sur l’homme et lui colla une série de gifles bien dosées.

L’enfant qui s’était fait enlever le catalogue renversa l’homme, s’assit sur son ventre et appuya son genou sur l’aine. A ce moment l’homme en eut marre et il se réveilla.

Il ouvrit le tiroir de sa table de nuit, prit la liste et biffa le nom «Seine». Il écrivit le texte suivant à côté du nom du fleuve biffé:

«Dès maintenant je chercherai seulement ce que je veux. Je n’ai jamais voulu commander un pastis pour trinquer à je ne sais quelle fine plaisanterie».

L’homme se leva, il avait les joues rouges, il mit son index à moitié dans sa bouche.

L’homme riait et du feu brillait dans ses yeux.

Traduit de l’allemand par Noëlle Revaz et Michael Stauffer

Michael Stauffer

Né en 1972 à Winterthur, Suisse. Vit à Bienne, Frauenfeld et en Europe. Auteur de prose, théâtre, pièces radiophoniques, CDs. Dernière publication: Kleine Menschen, Menschenversand, Luzern, 2010.

_____________________________________

Je t’aime, moi non plus

Paris ne m’a jamais fait rêver. Plutôt l’Irlande, à vingt ans. Et New York, à trente. Puis le Japon, voici cinq ans. Et l’Ethiopie, maintenant. Là où une autre langue permet de se sentir autre. Loin du français. Bien plus agréable, la sensation de se sentir étranger, sans repères familiers. La tour Eiffel ? Glaciale. Arthritique. Les gens? Persuadés d’avoir raison. Les WC? Sales. L’Académie? Un bocal de vieux cornichons. Quarante sirènes moustachues à la queue verte.

Mais j’ai rêvé de Paris. A m’abîmer les yeux sur des plans minuscules, des heures, sur ces fameux arrondissements déroulés en escargot. Sur les noms de rues à faire battre le cœur, rue de l’Arbre-Sec, rue de la Bienfaisance, rue Croulebarbe, arènes de Lutèce, chemin Vert, boulevard des Filles-du-Calvaire, rue Camulogène, allée des rouillards, cour de la Grâce-de-Dieu, rue des Cinq-Diamants, galerie du Caire, rue de la Lune, rue Gît-le-Cœur, passage du Désir. Oui, surtout les passages. Les pointillés invisibles. Rêvé sur des lignes de métro que je n’emprunterais jamais, divisant

la capitale en petits carrés que je presserais comme des quartiers d’orange. Et sur la moindre carte postale en noir et blanc, avec beaucoup d’escaliers, beaucoup de réverbères, beaucoup de pavés mouillés, beaucoup d’arbres, mais sans trop de feuillages, car les arbres parisiens ne frémissent qu’au printemps ou à l’automne, des cartes sans personne, pour mieux imaginer qui peut bien monter, ou laisser son ombre, tout en bas des marches. Quoi de plus parisien que le blanc et le noir? Les rires et les adieux? A proximité du Théâtre de la Ville (ex Sarah Bernhardt), court la petite rue de la Vieille Lanterne, aujourd’hui disparue, où se pendit Gérard de Nerval, en laissant un message: Ne m’attendez pas. La nuit sera noire et blanche.

Oui, beaucoup rêvé. A distance. Je t’aime, moi non plus. Car la simple idée d’arriver à Paris me faisait peur. Ces murs pleins de tags et ces agendas pleins de courants d’air. Je préférais le voyage en soi, pas le départ ni l’arrivée, mais la multitude de points et d’épisodes, quand deux ingénieurs du plastique, face à face, se réjouissaient de leur nouveau plancher d’hélicoptère, où lorsque soudain, en pleine campagne, le train s’arrêtait à hauteur d’une maison où une femme, surprise d’exister, levait les yeux sur moi.

Puis vint le temps des missions commandées, et souvent détournées. Chez Nougaro, allée des Brouillards, pour parler de rosiers. Chez Brétécher, pas très loin. Rue de la Bienfaisance, chez la Néfertiti du Huitième, la vicomtesse de Ribes, tout de rouge vêtue, entre le rouge Hermès et le sang de bœuf chinois, montée sur des jambes de danseuse qui paraissaient commencer sous son cou, traverser un salon bleu pour s’installer, repliée, sur un canapé recouvert de léopard. Chez Chanel, pour Inès, avatar de la méchante et calligraphique Coco. A l’Académie, pour assister à un discours de réception et, encore, intercepter les histoires dans le français dit soutenu, implacable.

-Je vous avais bien dit qu’il fallait que je m’en aille, dit une épouse dans les bras de son amant.

-Que je m’en allasse, rectifia le mari.

-Je suis surprise, dit Madame Littré, dans la situation inverse, elle.

-Non Madame, répondit son époux en se rajustant, vous êtes étonnée, c’est moi qui suis surpris.

Mais Paris, malgré les casques à plumes des gardes et les roulements de tambour, ne me faisait toujours pas rêver. Seul le petit «ting», très zen, pour inviter l’assistance à se lever dès l’apparition des grands sauriens, me faisait tressaillir. Moins que les yeux scintillants de Mathilde de la Mole, dans Le Rouge et le Noir. Moins e que la boue, dans les rues du XVIII , exigeant des socques de bois pour affronter la merde et contourner les immondices.

Je rêvais de ceux qui ne se conformaient pas, qui aimaient la solitude et le silence au cœur de la très grande ville. L’incapacité de satisfaire le goût général du public était la garantie qui vous faisait admettre chez elle, dit George Moore en parlant d’une certaine Ninon qui tenait table ouverte à Paris. George Moore? Un Irlandais, de ceux qui ont le mieux aimé Paris. Tout ce qu’il en disait me plaisait: preuve, encore, que les choses n’existent pas par elles-mêmes, mais par l’œil qui voit et l’oreille qui entend. Je dressais la cartographie des esprits libres, des poches de résistance contre les magazines criards où des roquets clament leur importance. Contre les mythes obligatoires et les admirations balisées, sur fond de ratonnades et de castagnes, à huis clos, juste en-dessous des devises gravées dans le marbre.    J’aimais    les    conteurs,    leur    disponibilité,    ceux qu’intéressaient davantage les liaisons, les étages, que les cloisons.

Les chercheurs, ravis de tirer trois lignes de cinq cents fiches, autant que les sensuels, qui ont besoin de cinq cents lignes pour résumer un seul fiasco.

Dans ces années-là, j’avais un ami portugais, un rieur, pour qui le monde n’était qu’un grand jeu de l’oie. Quand une réception l’ennuyait, il descendait aux cuisines, là où le passionnait bien plus ce qui s’y racontait. Sans demander la permission, il posait le pied sur une péniche sur le point de partir. Nous partagions un pain entier, tiède, et la farine poudrait nos habits tandis que nous marchions. Tout regarder,  qu’il  voulait,  qu’il  exigeait.  Tous  les  détails.  Les agapanthes, moins connues que les nénuphars, de Monet au sous-sol

du musée Marmottan. Les WC de la Madeleine, derrière une chaîne, au bas de marches en colimaçon, lambrissés d’acajou, aux énormes miroirs et aux palmiers en pots. Les ciels qui basculaient dans un rétroviseur. Nous étions intrépides. Tout écouter, il fallait. Rue de la Lune, un cinéma se transformait, le soir venu, en club échangiste. Entrer? Que non. Bien mieux: se régaler des confidences du gardien, à l’entrée.

Puis vint le 10 juillet 2008. Ce matin-là, je suis montée dans le premier TGV de cinq heures trente, décidée à m’offrir Paris, avec, pour la première fois de ma vie, la certitude des grands prédateurs: un héritage contre quelques miettes de pierres terriblement historiques. Quelques tantièmes, selon les notaires et les loups de l’immobilier. Paris ne me fait pas rêver, je leur dirai, mais je cherche quand même. J’ai vingt-quatre heures pour trouver. Quoi? Une parenthèse. Une tanière où disparaître et vivre plus fort. Pour rendre visite aux instants, mais aussi se laisser surprendre et s’accorder une seconde vie. Sans rien dans les mains, sans recommandation ni annonce, ni portable, j’avançais à vives enjambées, comme autrefois, mieux qu’autrefois, saisie par la même griserie que lorsque l’ex G.I. paralysé d’Avatar découvre l’usage de ses longues jambes bleues. Bercy? Trop de zones piétonnes, sûrement sinistre l’hiver. Un Malgache m’a montré un morceau de sixième étage sans ascenseur. Une jeune punk d’Aix-en-Provence, un appartement biscornu au 7, Filles-du-Calvaire. Mentalement, j’enlevais la virgule et mettais Sept à la place du chiffre sur la carte de visite que je n’aurais jamais. Elle avait la peau très blanche et le cheveu très noir, cette fille, le regard liquide, avec du désir et de l’inquiétude à la fois, en cela semblable aux Parisiennes à l’air faussement perdu de jolies souris mouillées. C’était son dernier jour, à l’agence. Ensuite se déroula une sombre moquette pleine d’électricité statique tout au long de sombres corridors menant au repaire d’un vieil Argentin ironique, dans un quartier où les chiens risquaient bien, par là, de glisser dans une flaque de collagène. Avec soulagement, je retombai sur la jeune punk en converse sans lacets. Ses collants noirs étaient vraiment très épais.

Sa jupe avait des trous Elle aimait des voyous Ils ont les yeux si doux

Il y a une rue, me dit-elle, moins belle, bon, que les Filles-du Calvaire. Elle m’y donna rendez-vous deux heures avant le train du retour, le soir. Nous sommes passées devant le marché des Enfants Rouges, devant son coin restaurant en plein air, été comme hiver. Rouge, la couleur des habits que portaient les orphelins. Des rues poussiéreuses et tranquilles. Une haute porte rouge écaillée. Quelques lauriers. Du silence. Un petit passage en coude. Deux tranches de planchers posés l’un sur l’autre, reliés par un escalier de chêne, avec un patio de poche carré. Une cinquantaine de personnes avaient défilé avant moi. Paris ne me fait pas rêver, mais je cherche quand même. Elle éclata de rire. Quels sont, dites-le-moi tout net, les défauts de ce cube?

Possible, je le sentais, de mener ici une existence de nonne et de luronne. Pouvoir s’allonger quand descend le soir. Dans les films, le héros s’allonge, dans les feuilles d’une forêt par exemple, il ferme les yeux, parfois pas, et on comprend le secret de son âme. Quoi de meilleur que de s’allonger et de rêver? Quand l’obscurité vint arrêter mes yeux sur la ligne imprimée, dit George Moore, en contemplant le ciel assombri, pouvoir laisser les songes monter dans mon cœur et l’emplir. Quelle meilleure raison de s’installer au cœur d’une très grande ville? D’accélérer et d’arrêter le temps à volonté. Or le présent est composé à 90% de passé. C’est bien, ça.

Elle me montra le square du Temple. Sur un banc, un Mauritanien rassemblait les pans de sa grande robe bleue, ses bras entourant ses genoux. George Moore n’aimait rien tant que de regarder le ciel pâlir et l’ombre accuser les lignes. Ce qui arrivait justement à l’instant. Je me demande à laquelle des femmes autrefois connues j’aimerais le mieux rendre visite. Il se décidait pour celle aux yeux liquides, aux lèvres d’une courbe mince, où se mêlent le désir et l’inquiétude.

S’offrir Paris. Je t’aime, moi non plus. J’ai dit oui au carré de

ciel, au-dessus de ma tête. Au tissu bleu. Oui au kiosquier à la gueule tragique, à l’angle de la rue de Turenne. Aux jus carotte-gingembre du marché des Enfants Rouges. Au beurre que laissent sur les doigts les croissants de la rue des Archives, juste avant la rue Pastourelle en direction de la Seine. Au poids d’une chaise-longue, la dernière de la saison, dans mes mains tout au long de trois rues brûlante. Aux arbres des parcs, fumés, attaqués par l’or terni, à l’automne, et le soleil rouillé, au goût de cacao. Au Nécessaire Pour Parfumer les Courants d’Air. A George Moore. Et à une fille noire et blanche.

Corinne Desarzens

Née à Sète en 1952. Vit dans le canton de Vaud. A publié de nombreux récits et romans, dont le de rnier en date, Le Gris du Gabon, a paru à Vevey, aux Editions de L’Aire, en 2009.

_______________________________

 

Ziua comunei Nanov-Teleorman


Azi, 23 mai, locuitorii comunei teleormămene Nanov îmbracă straie de sărbătoare, pentru a participa la manifestările dedicate Zilei comunei.

Primarul Florea Grosu le-a pregătit și câteva surprize pentru această zi, ce se va încheia cu un foc de artificii, invitând să urce pe scena amenajată în incinta stadionului comunal, pe Angela Rusu, Constantin Enceanu, Petrică Mâțu Stoian, Viorica Mira, Alexandru Balauru și lista continuă.

Spectacolul va fi prezentat de Gabriel Argeșeanu

Mirel Horodi, inginer, publicist – membru de onoare al Asociației Inginerilor Electricieni și Electroniști din Israel


Mirel Horodi (Horodniceanu), s-a născut la 17 iunie 1930 în orașul Pașcani (la 70 km distanță de municipiul Iași), fiind singurul copil la părinți. Este inginer electroenergetic şi din anul 2000 desfăşoară o interesantă activitate publicistică.
 În 1940 familia s-a mutat la București. Tatăl a murit în 1946. Mirel a absolvit Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic București și, în anul 1954, a început să lucreze ca inginer.
 În 1970 a emigrat în Israel împreună cu mama sa.

Cititi mai mult pe: http://phoenixmission.org

Reclamatii si sesizari privind activitatea Consulatului Romaniei din Los Angeles, echipa Catalin Ghenea


Primim de la cititori:Reclamatii si sesizari privind activitatea Consulatului Romaniei din  Los Angeles, echipa Catalin Ghenea

gheorghe popa –SUA

În urma cu doua saptamani, presa anunta actiunile de protest ale cetatenilor romani din Arizona, privind incasarea unor sume de bani cash, fara documente justificative, de catre functionarii Consulatului Roman din Los Angeles si comportamentul abominabil al angajatilor statului roman, cu ocazia vizitelor regulate la Phoenix, Arizona.

O parte dintre nemultumirile cetatenilor romani de pe Coasta de Vest a Americii se refera si la retragea din functie a Consulului General la Los Angeles, domnul Claudiu Lucaci, fara nici un motiv, si numirea lui Catalin Ghenea în aceasta functie, in ianuarie 2006, desi aceasta schimbare nu era necesara, sustin o parte dintre reclamantii intervievati de jurnalisti. Ei considera suspecta decizia de revocare a consulului Lucaci, asupra caruia nu existau acuzatii sau nemultumiri si nu planau suspiciuni de frauda ca si în cazul domnului Ghenea.

Reclamatiile depuse de cetateni, prin intermediul presei sau direct la autoritatile romane, au determinat ministerul afacerilor externe sa declare că: “ analizează cu rigurozitate informaţiile potrivit cărora Consulul General de la Los Angeles, Cătălin Ghenea, ar percepe bani pentru audienţele acordate românilor din statul Arizona”, se arată într-un comunicat al MAE remis la solicitarea cotidianului Adevărul.

“Rezultatul analizei care se desfăşoară la nivelul MAE va fi comunicat public” transmite MAE presei, prin intermediul agenţiei NewsIn. În ultimele doua saptamani, numarul sesizarilor si reclamatiilor a crescut, au aparut sesizari si din partea cetatenilor din alte orase Seattle (Washington) si Portland (Oregon), privind acelasi stil dictatorial si comportament abuziv al echipei consulare din LA, în timpul vizitelor în teritoriul arondat.

Pentru a contribui la o analiza corecta si completa a situatiei reale din cele 11 state americane arondate Consulatului Roman din Los Angeles, solicitam tuturor celor care au avut nemultumiri sau experiente negative cu angajatii Consulatul Roman din Los Angeles, sa scrie un mesaj adresat:

Domnului Senator Iulian Urban,
Vice-Presedintele Comisiei Juridice din Senatul Romaniei
iulian.urban@gmail.com

si in acelasi timp sa trimita scrisoarea si pe adresa Asistentei pentru Consumatorilor (APC) office@asistentapentruconsumatori.ro

Asistenta pentru Consumatori (APC) este, o organizatie infiintata special pentru a ajuta cetatenii abuzati, citez:

“Intensificarea abuzurilor comise impotriva consumatorilor romani, cat si ineficienta modului in care principala institutie care trebuie sa le apere drepturile – ANPC – , au facut posibila si necesara, aparitia in Romania a primului site de asistenta dedicat consumatorilor romani, dupa modelul de succes al organizatiei The National Association of Consumer Advocates (NACA), care apara si promoveaza in Justitie cazurile consumatorilor americani victime ale abuzurilor comerciantilor.

Site-ul www.asistentapentruconsumatori.ro , isi propune sa devina, asemeni NACA , o organizatie la nivel national, cu peste 1000 de avocati afiliati, si care sa reprezinte un numar mare de consumatori ce au fost victime ale unui comportament fraudulos, abuziv si agresiv din partea comerciantilor cu care acestia au intrat in raporturi contractuale. Ca si organizatie dedicata in totalitate promovarii dreptatii pentru consumatori, membrii afiliati ai www.asistentapentruconsumatori.ro [ APC ] si clientii lor urmand sa se implice activ in promovarea unei piete cu practici oneste si protejarii drepturilor consumatorilor, in special ale acelora cu mijloace mai modeste de trai.

In zilele noastre, din pacate, protejarea consumatorilor si a drepturilor lor este uitata sau ignorata de autoritati. Acest lucru este vizibil in legislatia cu multe lipsuri in aceasta privinta, legislatie care nu-I avantajeaza pe cei pagubiti, defavorizati, pe victime, sau legislatie care nu se prea aplica ori respecta de catre marile lanturi de retail, magazine, super si hipermarketuri care activeaza pe piata romaneasca. De asemenea, problema se vede si in dezvoltarea unor practici necinstite in afaceri, promovarea serviciilor si produselor prin reclama inselatoare, ale caror victime tot consumatorii romani sunt.
Impreuna, consumatorii si avocatii pot si trebuie sa lucreze pentru a intocmi un plan de actiune, pentru stabilirea unor baze in construirea unei piete in care sa primeze protejarea consumatorilor si utilizarea unor practici cinstite si oneste. Pentru a afla mai multe detalii despre problemele intampinate de consumatori si cum poti ajuta sau fi ajutat, exploreaza site-ul nostru, pentru a-ti gasi un avocat si a te alatura luptei noastre!

De asemenea nu uita faptul ca deosebit de important este ca tu sa ne ajuti in primul rand, prin faptul ca trebuie sa alegi sa rupi tacerea , sa ne prezinti cazurile si situatiile in care drepturile tale au fost incalcate, ca ele sa fie facute publice, sa fie aduse la cunostinta presei, a autoritatilor si, mai ales, a celorlalti consumatori, care trebuie sa simta ca au sustinere, ca exista o sustinere sociala civila din partea altor romani; daca vom permite ca abuzurile comise impotriva noastra, a drepturilor si libertatilor noastre sa fie trecute sub tacere, daca ne vom resemna, nu vom face decat sa dam un impuls comerciantilor care folosesc practici abuzive si reclame inselatoare, sa ne jecmaneasca si mai mult; Trebuie sa alegem sa luptam si sa avem incredere in avocati si in Justitia din Romania, pentru ca si judecatorii sunt la randul lor consumatori astfel incat, si ei sunt victime ale unor asemenea practici incorecte, nelegale si abuzive.”.

Comentariile cetatenilor din lumea intreaga, exprimate pe marginea articolelor pe tema consulatului din LA, nu au valoare juridica si nu pot fi folosite la stabilirea adevarului. De aceea, se impune ca cititorii sa scrie celor doua organizatii mai sus mentionate, pentru ca sesizarile si nemultumirile lor sa poata fi prezentate forurilor competente, Senatului, Ministerului Afacerilor Externe si mass mediei romanesti. Doar în felul acesta se poate stabili adevarul si vinovatia angajatilor de la Consulatul Romaniei din Los Angeles.

 

Eveniment! Cititi Revista Le Persil condusa de Marius Daniel Popescu


LE PERSIL

Le persil journal inédit, le persil est à la fois parole et silence; ce numéro double contient des textes de trente-neuf auteurs suisses qui ont abordé, chacun à sa manière, l’expression “On s’offre Paris”; cet exemplaire est gratuit. 

La Maison des écrivains et de la littérature (Mel) est heureuse, soutenue en cela par Pro Helvetia, fondation suisse pour la culture, d’accueillir des écrivains suisses qui ont, par leurs textes, accepté de «s’offrir Paris». Cette idée est le fait de Marius Daniel Popescu, qui rêve en français, et qui, invité par la Mel à Paris l’année dernière pour dialoguer avec l’écrivain Kossi Efoui, a eu envie de cette aventure. Le Persil, son journal, était le meilleur vecteur pour porter ces textes d’auteurs jusqu’ici, à Paris, où certains d’entre eux les liront, à la Cité nationale de l’histoire de l’immigration… Cette rencontre importante aura lieu le 29 mai, dans le cadre de la manifestation nationale A vous de lire!, créée par le Ministère de la culture. 

Sylvie Gouttebaron
Directrice Maison des écrivains et de la littérature 67, Boulevard de Montmorency
Paris 16 mil 

 —————————————————————————— 

«On s’off re Paris» Mon Paris? 

Le mot le plus important et le plus difficile de l’histoire humaine est le petit mot «on». Qui s’offre Paris? Nous?
Au petit matin du 25 juin 1940, Adolf Hitler se fait photographier devant la tour Eiffel lors d’une tournée dans la ville endormie. Puis il visite la tombe de Napoléon aux Invalides et repart. Le 14 juin, Paris a été occupée par des troupes allemandes sans avoir été défendue, et le 22, un cessez-le-feu avec le gouvernement de Pétain a été signé à Compiègne, dans le même wagon-salon où «la honte de Versailles» avait été paraphée. On peut le visiter encore aujourd’hui. Le ministre soviétique des affaires étrangères avait exprimé «les très chaleureuses félicitations du gouvernement soviétique pour les brillantes victoires de l’armée allemande». J’avais tout juste un an, et je n’ai rien vu des drapeaux qui ont flotté dix jours durant sur le territoire du Reich.
Dans les papiers militaires de mon père, je lis qu’il était à l’école de recrues à ce moment-là. Avec le grade de simple fusilier, il a commencé son service en août comme secrétaire en France. Des rares journées passées avec lui plus tard, je sais combien il était fasciné par Paris, avec ses quelques mots de français appris à l’école. Je possède toujours un sac élégant qu’il avait acquis là-bas pour ma mère. Il a aussi ramené une bonne couverture de laine blanche, dont ma mère m’a fait un manteau à capuchon que je porte sur des photos prises quand j’avais deux ans.
Le 25 août 1944, alors que mon père s’occupe depuis deux ans déjà de régler le trafic dans l’armée de l’Est, la IIe division blindée du général Leclerc atteint Paris. Adolf Hitler voulait s’offrir Paris une fois encore, il a ordonné à ses troupes de défendre la ville. La seule bonne nouvelle dans cette effroyable histoire, c’est que le général en place n’a pas obéi à son ordre. Il ne tenait sans doute pas à avoir Paris sur la conscience. Quiconque connaît la photo de Frank Capa, sait ce qu’on pouvait représenter ce jour-là: le triomphe du Bien sur le Mal.
Que je me sente perdue à Paris des dizaines d’années plus tard ne m’a jamais surprise.
Traduit de l’allemand par Ursula Gaillard
Hanna Johansen
Né en 1939 à Brême, Allemagne. Vit à Kilchberg, Suisse. Auteure de romans, prose, livres pour enfants, pièces radiophoniques. Dernière publication: Der schwarze Schirm, Roman, Hanser, München 2007. En français: Lena, roman, trad. Nicole Taubes, Galllimard, Paris 2005.
 

 

« Places, ô places de Paris, scène infinie » 

[Rainer Maria Rilke : Les Élégies de Duino. Traduction de Philippe Jaccottet]

 ___________________________________

Entre Paris et la Suisse, la mondialité 

L’endroit d’où j’écris est situé à mi-chemin entre Paris et la Suisse. Pour aller à Paris, je mets deux heures et demie. Pour aller en Suisse, même temps de déplacement.
Longtemps j’ai cru que Paris était constitué de vingt arrondissements entourés d’un boulevard périphérique. La banlieue n’était faite que pour être traversée avant d’atteindre le cœur de la cible au bord de la Seine. J’ai fini par comprendre que ce Paris intra muros n’était que littéraire, voire muséal. En réalité, la capitale de la France est un conglomérat visqueux où pataugent douze millions de Franciliens dans une vie de travail, de chômage et d’interminables déplacements quotidiens. Ce Paris-là est à peine pris en compte par la littérature. Celle-ci fantasme un Paris réduit à une gloire venue du dix-neuvième siècle, cultivée au vingtième et disparue au vingt et unième. De belles maisons d’édition, des prix littéraires et quelques auteurs à la mode constituent un petit monde, satisfait de ses privilèges, jamais ébranlé par la fureur du monde. La seule chose que j’aime dans Paris, c’est sa ressemblance avec le New York que j’ai connu il y a vingt ans, la mixité raciale, les comportements plus souriants. Mais ça ne concerne que quelques endroits et depuis lors New York est plus sympathique encore.
De même j’ai cru longtemps que la Suisse était ce pays policé qui trouvait son expression la plus achevée dans le «Feuilleton» de la NZZ et le supplément culturel du Temps. Mais cette représentation n’a rien à voir avec le pays réel. Contrairement à tous les Etats européens, la Suisse est un pays d’immigration massive dans une proportion que peu de gens reconnaissent, surtout pas en Suisse. Un tiers de la population helvétique actuelle est, directement ou par l’un de ses deux parents, issu de l’immigration. En outre, un quart de cette population est né à l’étranger. Qui dit mieux?
Aux Etats-Unis, pays où l’immigration est une référence nationale, la population issue directement de l’immigration est aujourd’hui de 15%, contre 33% en Suisse. Même l’Australie ou le Canada ont une proportion d’immigrants plus faible.
En outre, la majorité des immigrés ne sont accueillis qu’à titre temporaire dans cette Suisse qui compte désormais 7,3 millions d’habitants. Or depuis 1950, ils sont 6 millions, les étrangers ayant bénéficié d’un permis de séjour. Quatre sur cinq d’entre eux sont repartis. S’ajoutent à cela les 7 millions de permis saisonniers.
La Suisse est donc l’objet d’un brassage de population sans aucune comparaison en Europe. Cette explosion migratoire n’a pourtant eu aucune influence directe sur les structures politiques helvétiques. Les étrangers n’ayant pas le droit de voter, voire de s’exprimer, les Suisses de souche (comme on dirait à Paris) continuent de s’administrer comme s’ils vivaient dans un espace étanche. Le décalage entre la situation réelle d’un pays, caractérisé par l’incroyable force migratoire, et l’immobilisme de son image le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil de soi ne peut que provoquer une rupture du consensus. Actuellement cette rupture est l’apanage du populisme. Le discours des Suisses sur eux-mêmes, le discours de la littérature de ce pays sur elle-même ne résistent pas au choc du pays réel.
L’hésitation des auteurs à frotter leurs mots aux thèmes politiques, leur honte d’être nés par hasard dans un pays qui voterait « mal » soulignent leur difficulté à jouer le rôle de sismographe ou de simple boussole. Ils produisent une littérature souvent sentimentale, comme si l’artiste devait éviter à tout prix de dire trop de mal de la marche du monde. J’habite l’entre-deux depuis une dizaine d’années. Une vie frontalière. J’ai eu le temps de réviser à la fois l’image que je me faisais de Paris et celle que m’offrait la Suisse. Je me suis installé à l’écart avec la conscience aigue qu’en habitant sur place, au cœur de la cible helvétique ou parisienne, je resterais aveugle, je serais condamné à reproduire des débats esthétiques surannés. L’entre-deux est une position peu confortable. Je ne profite ni d’un lieu ni de l’autre, je garde le derrière entre deux chaises. Je perds des repères, le jugement de mes pairs. La qualité de ce que je produis moi-même n’est sûrement pas à la hauteur de mes intentions. L’isolement guette.
L’avantage, c’est qu’au bout d’un certain temps, mettons dix ans, je m’aperçois que je ne suis pas seulement entre Paris et la Suisse, je suis aussi à même distance de New York et de Moscou ou entre San Francisco et Tokyo en passant par les pôles. Je ne suis pas au centre, il n’y en a plus. Je bénéficie d’un entourage virtuel, le logiciel qui gère mes courriels s’appelle justement Entourage, tout un programme. Je visite de temps en temps un nœud de réseau réel, une métropole, une périphérie. J’ai couvert à pied la distance entre Paris et la Suisse, j’en ai fait l’envol du marcheur. Depuis le début du vingt et unième siècle, je suis comme tout le monde attaché à différentes laisses électroniques qui réduisent les distances.
Et j’en viens à me demander comment il me serait jamais possible d’aller m’installer de nouveau à Paris, où j’habitais à dix-huit ans, ou dans le microcosme lémanique où j’ai longtemps vécu. Je profite du nomadisme ambiant, je baigne dans la mondialité qui est pour moi l’exact contraire de la mondialisation. Cette dernière organise un univers dit multiculturel où chacun ne trouve place que dans son ghetto, sans déranger la fluidité des finances et de la marchandise. La mondialité au contraire suppose une confrontation entre le global et le local.
Il m’arrive de regretter le temps de la modernité où chaque auteur était à la fois radical et enraciné. Radical pour faire table rase des académismes, enraciné parce qu’aucun art ne naît jamais hors-sol. Radical et accroché à sa racine, c’est presque un pléonasme. C’était la position de mes grands-parents, Robert Walser, C.-F. Ramuz.
Désormais, qu’on le veuille ou non, c’est la mondialité qui nous avale. Dans celle-ci, j’essaie de prendre en compte mes racines multiples, sans me laisser écarteler. Contemplant le mur au fond de mon jardin, je trouve la métaphore qui peut expliquer ma position. Sur les aspérités du mur, le lierre se développe, fleurit, attire les abeilles tardives de l’automne. A chaque fois qu’elle veut se développer, la plante grimpante aux feuilles cirées plonge une nouvelle racine dans une fissure du mur. Elle s’appuie sur autant de racines qu’elle en a besoin, peut éventuellement se passer de l’une ou de l’autre qu’on lui arrache. On l’appelle plante radicante. C’est à ce lierre que ressemble non pas l’identité post-moderne (le lierre n’est pas un parasite), mais le développement d’une nouvelle radicalité, celle qui confronte à chaque instant l’infiniment local à l’absolument global.
Quand je lis la romancière indienne Arundati Roy qui écrit en anglais ou la Roumaine Herta Müller en allemand, ou l’italo-américain DeLillo, ou le créole Edouard Glissant, je retrouve la démarche du lierre radicant. Non pas identitaire, ni hors-sol, ni cynique, mais résolument accroché aux fissures du monde pour l’ébranler par plusieurs racines à la fois.
Aujourd’hui les écrivains du monde entier, modestes Romands ou Parisiens, Japonais ou Newyorkais, sont confrontés à cette situation: tenter de se développer à la verticale sur un mur parfois fissuré, parfois lisse. S’agripper, faire corps avec la mondialité tout en y faufilant de multiples racines.
C’est accroché à ce mur-là que j’essaie d’écrire, un mur au fond de mon jardin, entre la Seine et la Venoge, à même distance de Brasilia et de Johannesburg . J’essaie.
Daniel de Roulet
Né en 1944 à Genève. Vit à Frasne-les-Meulières. Auteur de romans et de récits. Dernières publications: Un glacier dans le cœur: vingt-six manières d’aimer un pays et d’en prendre congé, Genève, Editions Metropolis, 2009; Le Silence des abeilles, roman, Paris, Buchet-Chastel, 2009.  

 __________________________________

Je suis tous les jours à Paris 

Paris est la déesse des villes. J’aimerais juste rappeler cela, pour changer. Une déesse chrétienne avec un mamelon au bord de la Seine et l’autre à Montmartre. Qu’elle n’ait pas eu droit à une place dans la Sainte Trinité est une des nombreuses pannes de l’histoire de l’Eglise. Rome, sa rivale, a su s’en faire une, ce qui ne lui fut pas difficile puisqu’elle est la concubine des papes. Pourtant Rome a atterri à la seconde place, elle n’est que la ville éternelle. La divine, c’est Paris, et cela inclut l’éternité.
La ville est encore visible sur d’anciens tableaux religieux. En tant que pli de la Trinité, elle caracole sur le manteau de Dieu, flanquée de fleurs étincelantes et d’étoiles d’or.
Aujourd’hui, plus personne ne parle de son caractère divin, mais curieusement, des millions de pèlerins s’y rendent régulièrement. Ils se livrent à leurs cultes, sacrifient une partie de leurs économies le soir dans un temple et se couvrent d’objets dévotionnels dans une de ses boutiques. On les voit se recueillir à de petites tables de bistrot et écrire des paroles pieuses sur des cartes postales qu’ils envoient ensuite aux quatre coins du monde.
C’est à l’une de ces images sacrées que je dois mon autel domestique. Il se trouve sur mon bureau et se compose des cartes postales que je reçois de mes amis tout au long de l’année. La tour Eiffel est la dernière qui me soit parvenue et comme personne n’est reparti en vacances récemment, la ville trône au sommet de le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil la rangée depuis des mois. Que dis-je, elle fait bien plus que cela, ce serait une bien mauvaise déesse si elle ne s’occupait pas de chacun de ses fidèles en particulier. Elle m’appelle dès que je la regarde. Et moi, la main sur le combiné ou sur la première page de ma déclaration d’impôt, je réponds à son appel. Je monte la rue Mouffetard ou m’arrête sur la place Blanche et j’aspire le souffle ambré qui se dégage des bouches du métro. Une minute de recueillement comme celle-ci et la matinée est réussie. Je suis tous les jours à Paris.
Et les amis aussi, qui pénètrent dans mon appartement et voient la tour Eiffel sur mon bureau, tombent immédiatement sous le charme de la divinité. Leurs langues se délient, sans y avoir été invité, elle ou il commence à parler des surprises qu’ils ont vécues au paradis: «C’était il y a deux semaines, je me trouvais au sommet de la tour Montparnasse et j’ai appelé un collègue pour lui dire que je ne pouvais assister à la séance ce soir-là, que j’avais un empêchement. – Zut, la séance! J’avais complètement oublié, je suis à Paris. – À Paris! Où ça? – Au pied de cette tour, comment est-ce qu’elle s’appelle déjà, tu sais, autrefois c’était un quartier pittoresque. La tour… la tour… ah, oui, la tour Montparnasse. Je l’avais déjà repéré là-bas en bas, minuscule à côté d’un platane, son portable à l’oreille. Et nous avons tenu séance à deux, en dînant au restaurant Perraudin, à la rue Saint-Jacques. »
Ou cet autre qui se fait arrêter la nuit par deux types sur une route de contournement et tirer de sa voiture. «Deux solides gaillards qui sentent l’alcool. – Vous n’auriez pas dix euros? demandent-ils d’un air contrit. Qu’est-ce que tu veux que je fasse? Je sors mon porte-monnaie, je cherche un billet de dix euros et je m’attends à ce qu’ils m’arrachent des mains tout ce que j’ai sur moi. Mais non, ils attendent patiemment, l’un deux prend le billet que je lui tends et me remercie poliment. Ils me tiennent la portière, et je poursuis ma route sans encombre».
Chacun a un miracle à raconter. Seuls ceux qui n’ont jamais été à Paris, qui préfèrent Florence ou Berlin, se taisent. Ils n’ont pas vu la carte postale. Ils ne croient pas en Paris.
Hier matin, alors que je m’installais à mon bureau, j’en ai soudain eu marre de la tour Eiffel. Quel sujet éculé! Et ces couleurs insupportables! J’ai pris la carte, je l’ai déchirée et je l’ai jetée dans la corbeille à papier. La carte suivante a pris sa place sur l’autel. Une photo en noir et blanc – deux verres et une bouteille de vin sur une petite table, des passants, un bout de rue en arrière-plan. Madrid? Sans Francisco? Non, le boulevard Saint-Germain. La main sur le combiné, je me suis retrouvé à la libraire La Hune, à feuilleter les dernières nouveautés littéraires. En sortant, j’ai résisté à la tentation de me tourner sur la gauche pour m’installer au café des Deux Magots. Je devais absolument appeler le service des impôts. J’ai composé le numéro. Quand une voix féminine s’est annoncée, je me suis entendu dire: «Bonjour Madame,* avez-vous encore des billets pour ce soir?»
Si j’avais eu un dernier doute sur l’omniprésence de Paris, il était à jamais levé. Mais je suis un croyant strict. Une divinité est partout, tu ne peux te soustraire à elle.
*en français dans le texte, ndt. Traduit de l’allemand par Ursula Gaillard
Rudolf Bussmann
Né en 1947 à Olten, Suisse. Vit à Bâle. Auteur de romans, prose, poèmes. Dernière publication: Ein Duell, Roman, Arche, Zürich/ Hamburg 2006. 

 _______________________________

Relations 

Une vision panoramique de Paris, voilà ce que j’aimerais. Pas la vue que l’on a d’une estrade, d’un point fixe, pour pouvoir contempler la ville à l’entour, ce qui serait intéressant aussi, mais le contraire, une possibilité dont je n’ai parlé à personne jusqu’à présent. La possibilité d’observer Paris depuis plein d’endroits situés à différentes distances.
Paris vu de Berlin, de San Francisco, de Londres, de Rome ou de Madrid.
Je connais le regard de Budapest sur Paris qui, depuis plus d’un siècle, continue à exercer un effet apaisant sur la Hongrie toute entière et la rend confiante.
Là-bas, à l’Ouest (pense-t-on en Hongrie), se trouve la capitale française, intelligente, ouverte, digne d’être vécue, qui dure ou qui est peut-être même éternelle, et le simple fait de connaître l’existence de cette métropole occidentale et de tous ses hommes et femmes intelligents stabilise votre propre joie de vivre.
Lorsque je suis arrivée à Vienne, je n’ai pas eu à modifier cette attitude de base réconfortante. À Vienne, chacun est libre de penser ce qu’il veut. Mais en Allemagne, l’angle de vision s’est décalé et j’ai perdu l’équilibre. Rien qu’à titre d’exemple, tous mes amis et mes connaissances s’efforçaient de réussir le vrai R guttural, le roucoulement dans la gorge. Ils étaient d’avis que c’était la seule façon de s’approcher avec respect de la France et de Paris. D’un seul coup, le respect s’est mis à jouer un rôle. Jamais je n’y aurais songé autrefois. De l’Allemagne, on partait à la rencontre de l’autre grand pays en se tenant sur ses gardes, la tête haute, pas question de perdre la tête, aussi raisonnable que possible, vêtu de façon réfléchie et avec le bon R. Mais c’est justement ce R là qui m’était étranger, mon pharynx n’avait pas reçu la bonne formation; grâce à la belle langue hongroise dont je m’étais emplie la bouche jusqu’alors, j’ai dû passer mon tour pour le R français et admettre que je n’étais pas faite, hélas, pour Paris, France. J’avais pourtant commencé à apprendre le français et au cœur de l’Allemagne, j’ai lu avec ma mère «L’île des pingouins» d’Anatole France, j’ai lu ce roman avec elle (avec sa prononciation hongroise) et j’ai ri de ces dames et de ces messieurs coquets parmi les pingouins qui se faisaient habiller pour être plus beaux, mais en même temps, je me rendais bien compte que j’aurais été mieux inspirée de me taire et d’oublier tout ce français.
Plus tard, je suis arrivée en Suisse et là, il aurait fallu que je sois aveugle pour ne pas remarquer à quel point le français déborde dans ce pays. À peine m’étais-je rendue une fois à Lausanne ou à Genève que déjà on me parlait français, peu importe que je leur réponde bien ou mal, et les gens se mouvaient de la même façon que je l’avais vu faire à Paris, France, ou comme je le connaissais des films. À l’aller déjà, dans le train, les contrôleurs germanophones se sont transformés subitement en agents de train français; mais de telles métamorphoses, j’en ai vues aussi à Bâle ou à Berne, et ce quand quelqu’un à côté de moi se retournait soudain pour se mettre à parler français avec un tiers et à rire même, pour ainsi dire, en français. Puis je me suis rendue à Paris, depuis la Suisse, je suis retournée à Paris en partant de la Suisse cette fois-ci, et depuis je sais que cette ville ne fait pas le même effet, selon l’endroit d’où l’on s’y rend. C’est la relation qui se modifie. À présent, les mets me paraissent plus épicés, plus naturels au nez, ils ne m’évoquent pas des recettes, mais la cuisine elle-même, et il en va de même pour les maisons, les bâtiments sont présents, même si l’on ne connaît pas le nom de leurs architectes respectifs, et quand quelqu’un arrive à Paris depuis la Suisse, il éprouve du plaisir à prendre le métro, sans devoir pour autant s’écrier, les yeux écarquillés: regarde, c’est le métro. Dans ces conditions simplifiées, beaucoup de femmes de tous âges et tout autant d’hommes attirent quotidiennement votre attention de façon très agréable, si l’on s’écoutait, on passerait son temps à regarder autour de soi. Et j’ai aimé aussi les regards avec lesquels les gens sont venus à ma rencontre. Pas une seule fois, depuis que je suis arrivée de Suisse à Paris, on n’a cherché à me repousser ou à me remettre à ma place. Ce n’était sans doute pas différent jadis, mais jadis, j’avais immédiatement baissé les bras. Ici, le français déborde et s’écoule directement dans le pays, ce qui vous change par la force des choses, et ici, il suffit de projeter de se rendre à Paris, France, qu’on est déjà à moitié arrivé là-bas; au paravant, on achète encore du sucre, de la farine et du lait, et sur chaque emballage, il est déjà écrit en français ce que l’on tient dans sa main, ici, on boit déjà pratiquement du lait français, du café français, personne ne cherche à vous séparer de Paris, France. La Suisse a des flancs découverts et comme, à proprement parler, il n’y a que les corps qui possèdent des flancs, le mot me plaît tout particulièrement dans ce contexte-là. Mais je ferais mieux de ne dire qu’une seule chose, c’est qu’ici, l’on n’est pas sur ses gardes, on n’est jamais sur ses gardes ici face à Paris.
PS : J’écris Paris, France de cette manière-là pour rappeler Gertrude Stein et son livre du même nom. De plus, Madame Stein participe à la vision panoramique mentionnée; elle est venue à Paris d’Amérique.
Traduit de l’allemand par Patricia Zurcher
zsuzsanna Gahse
Née en 1946 à Budapest. Vit à Müllheim en Suisse. Auteure de prose, théâtre, essais, traductions. Dernière publication: Oh, Roman, Edition Korrespondenzen, Wien 2007. En français: Logbuch / Livre de bord, trad. Patricia Zurcher, Editions d’en bas, Lausanne 2007. 

 
 
______________________ 

 

Comme j’aimerais pouvoir écrire «Mon Paris!»

Couronner le geste possessif d’un point d’exclamation et souligner ainsi qu’il existe un Paris n’appartenant qu’à moi, que j’ai conquis cette ville, que mes efforts pour la traverser comme un aquarium, l’analyser et la disséquer comme un corps, l’effiler comme un drap, l’inhaler comme un parfum, n’ont jamais faibli. Je me rends dans cette ville plusieurs fois par année depuis maintenant trente-huit ans. C’est un de mes rares rituels bien établis. J’ai vécu dans cette ville et je l’ai oubliée lorsque je séjournais à Londres et à Rome. Mais j’y suis toujours revenu.
Et cependant cette amoureuse – pour reprendre l’euphémisme que certains écrivains lui attribuent – s’est toujours refusée à moi. Mes rituels sont pourtant simples et têtus. À peine suis-je descendu du train à la Gare de l’Est que je m’assois dans un bus et me laisse conduire d’un bout à l’autre de la ville. Je me fonds dans la ville, à coup d’heures de trajet en bus. Je m’assure que les arrêts sont toujours les mêmes, que les bancs publics pour se reposer sous les platanes, les enseignes des épiceries, les squares et leurs chemins de gravier n’ont pas changé; même les poubelles me paraissent familières. Je touche des mains les poteaux de métal vert au bord de la route, les boîtes aux lettres, je reconnais les enseignes des boulangeries. Je tutoie de petites rues aux noms inconnus, des places sur lesquelles je me suis une fois tenu, et je rassemble peu à peu ma propre histoire, celle que j’ai laissée à Paris. Je descends aussi dans les souterrains et prends le métro. À mes débuts, j’ai appris par cœur les stations de métro, jusqu’à pouvoir en redessiner le plan. Au début, tout n’était qu’un immense apprentissage par cœur: je ne passais pas une heure dans cette ville sans être excité et avoir envie d’apprendre quelque chose. Peut-on seulement «apprendre» une ville? Je descendais avec le Malte Laurids Brigge de Rilke dans les cataombes de la place Denfert-Rochereau, jusqu’aux têtes de mort. Je visitais Les Egouts et je savais qu’il y avait encore un autre Paris souterrain, celui de la poste pneumatique dans lequel des lettres d’amour filaient d’un bout à l’autre de la ville.
Lorsque les feuilles tombent à Bâle, j’imagine l’automne à Paris. Les grands cafés où sont installés des chauffages à gaz tremblants, pour que l’on puisse continuer à boire ses pastis dehors. J’entends en hiver le claquement des talons, la nuit, sur le pavé d’une rue solitaire. Je transpose mes étés à Bâle dans les étés à Paris, quand les boulevards surchauffés se vident et que le béton dégage une certaine odeur de poussière et de débauche. Quand les prostituées s’appuient sur les châssis brûlants des voitures et que la nuit enfiévrée commence sur les Grands Boulevards. Les printemps n’arrivent jamais sans l’odeur de l’eau de javel qui bouillonnait au petit matin dans les rigoles lorsque je me rendais le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil journal le persil dans le jardin du Luxembourg, le visage encore chiffonné plein de sommeil, pour y lire des poèmes.
Je suis allé pour la première fois à Paris à la fin des années soixante-dix, écrire dans ses jardins, les Buttes-Chaumont, les Tuileries, le Luxembourg, mon premier roman, «Die verborgenen Gärten», «Les jardins secrets». J’ai alors découvert ces enclaves de verdure et leurs histoires, qui m’ont fait remonter loin dans l’histoire de l’humanité. Sans Paris, jamais je ne serais devenu écrivain. Je lui en ai rendu grâce en lui réservant dans presque chacun de mes livres une petite apparition.
Dans les années quatre-vingt, un ami africain m’a ouvert les portes d’un monde enfoui, d’immenses salles serties de miroirs dans lesquelles une jeunesse dorée noire dînait, dansait, jouait de la musique jusqu’aux premières lueurs du soleil. C’était une ville dissimulée dans la ville, où d’éclatantes beautés se tenaient à l’affût aux tables et aux comptoirs et où étincelait dans un coin le visage noir ébène et impassible de Miles Davis. Paris avait suspendu pour quelques courtes années la discrimination des races et se nourrissait de la fascination de la différence et du métissage. À peine un couple qui ne s’enivrait de sa mutuelle différence.
Les grandes villes de ce monde s’emparent avec despotisme de tous nos sens et les transforment, comme seules les œuvres d’art le font. Elles ouvrent à la désolation quand on flâne dans les allées coquettement tenues des cimetières, pour rejouer, tombe après tombe, l’oubli, qui en automne entraînera avec les feuilles mortes les hommes dans les musées et les cafés. Elles dévoilent au hasard les places sur lesquelles se joue la petite vie, où l’on rencontre soudain des enfants. Elles vous conduisent au gré de leurs envies dans de vieux passages, à travers un monde un peu poussiéreux de marchandises scintillantes. Les siècles passés ne sont nulle part plus proches, les façades plus chargées d’histoire et le ciel plus large qu’à Paris. Dans chaque pierre, dans chaque maison, est tapie l’Histoire des idées de l’Europe; la ville respire encore le souffle des Lumières, autant que celui du Marquis de Sade. Où l’air est-il donc plus lourd de séduction? De cette envie d’offrir à la perversion un espace imaginaire afin de penser jusqu’au bout les possibilités de l’humain? Cette envie de croiser l’autre du regard. Inimaginables, les rues de Paris sans les jambes des femmes, avec ou sans bas, inimaginables sans les noms de Diderot, Voltaire ou Rousseau.
Paris aime le jeu du dédoublement, que ce soit à travers la multiplication de sa propre histoire ou dans la littérature, qui a déformé et révélé la ville, l’a «panoramisée», lobotomisée et alphabétisée. J’ai toujours aimé descendre les escaliers des salles de cinéma, vers ces bourses d’images érotiques dans lesquelles les films de Truffaut ou de Rohmer reflétaient ou prolongeaient les instants, la vie de la rue.
Paris m’a toujours sauvé de l’embourgeoisement, de la morosité, de la pruderie obtuse. Du quotidien absurde et du repli dans mon tout petit Etat. D’une noyade dans la grisaille environnante. À Paris, on la rencontrait n’importe où, la vie, c’est pourquoi j’y suis toujours retourné. Paris me transformait en quelqu’un que j’appréciais.
Dans un rêve qui m’aura accompagné une vie durant, je retrouve cette ville, une fois encore. Toute entière, il ne lui manque pas une pierre. Je fais ce rêve à chaque fois que je sens poindre en moi la nostalgie de la vie. Quand j’imagine que ma vie pourrait être différente, plus pleine…
Traduit de l’allemand par Camille Luscher
Martin R. Dean
Né en 1955 à Menziken, Suisse. Vit à Bâle. Auteur de romans, prose, théâtre. Dernière publication : Meine Väter, Roman, Hanser, München 2003. En français : La ballade de Billie et Joe, roman, trad. Sibylle Muller, Circé, Belval 2003.

Iubirile lui Ady Endre


Dr. Dan BRUDAŞCU

            Una dintre cele mai luminoase şi sensibile personalităţi ale literaturii maghiare a începutului secolului XXI va rămâne cu siguranţă în istorie poetul ADY Endre.

            Născut la Mecenţiu[1], în apropierea Careiului, într-o familie modestă[2], în 1877, Ady va urma cursurile Şcolii generale din localitate, iar ulterior va studia la Liceul din Carei[3], apoi la Zalău şi la Universitatea din Budapesta.

            Contactul cu capitala ungară, acest important centru cultural şi politic al imperiului dualist va lărgi orizontul tânărului poet. Lumea trepidantă, nu lipsită de contradicţii şi diverse tentaţii, îl vor atrage ca un magnet, în pofida eforturilor lui de a rezista acestor distructive atracţii. După cum se ştie, ADY Endre avea un fizic armonios, bine clădit şi un aspect frumos, ceea ce îi va crea încă de la început numeroase probleme în cercurile boemei şi protipendadei vremii. ADY Endre, după cum o arată şi creaţia sa, n-a rămas indiferent şi insensibil nici faţă de nurii unora dintre frumoasele vremii[4]. După cum se ştie, vreme de 9 ani, amanta poetului a fost Diosy Adél BRÜLL .

Nepoată a unui bogat om de afaceri evreu şi soţie a unui destul de cunoscut negustor din Balcani [5], Adél l-a cucerit pe sensibilul poet în anul  1903[6] într-un fel de joacă. Ea nu a avut intenţii serioase de la început, întrucât, în realitate, a urmărit  doar să-l facă gelos pe un alt curtezan al ei. Dar sensibilul poet ADY a căzut cu uşurinţă în mrejele ei, i-a dedicat mai multe poezii, nemurind-o în numele anagramat de Léda.

            Complet nerecunoscătoare, în 1912 Adél l-a părăsit pe poet pentru un alt bărbat, ducându-l, potrivit propriilor sale declaraţii, în pragul nebuniei.

            Sentimentele de profundă iubire faţă de Diósy Adél BRÜLL l-au determinat pe tânărul poet ADY Endre ca, după finalizarea studiilor sale, dar mai ales după eşecurile dureroase avute cu diverse publicaţii budapestane, să se stabilească la Oradea[7], intrând în lumea gazetăriei şi colaborând[8] la ziarul „Világ[9] , care-şi avea redacţia în acest oraş de pe Crişul Repede.

            În afara clipelor trăite în compania amantei sale, ADY Endre a beneficiat şi de sprijinul material al acesteia. Este cunoscut faptul că poetul a trăit o vreme la Paris[10], inclusiv cu sprijinul material al lui Adél[11], având în vedere starea materială mai mult decât prosperă a familiei acesteia.

            Tot în aceeaşi perioadă, Adél BRÜLL locuieşte şi ea la Paris, unde se consumă o bună parte a idilei lor. Viaţa de autentic boem pe care o trăieşte, respectiv frecventarea aproape permanentă a bordelurilor, restaurantelor şi barurilor pariziene, precum şi consumul însemnat de alcol dar şi al unor droguri vor afecta substanţial sănătatea poetului.

            Însă întâlnirea lui cu mediile literare franceze şi cunoaşterea din sursă directă a noilor curente în poezia franceză şi europeană vor influenţa decisiv viitoarea sa evoluţie estetico-literară şi prin el vor asigura accesul poeziei maghiare spre marile curente literare şi estetice ale începutului de secol XX. Sub acest raport putem considera că ADY Endre este unul dintre marii creatori maghiari de poezie, care a oferit o şansă extraordinară confraţilor săi literari de a cunoaşte şi împărtăşi marile câştiguri pe care le va aduce creaţiei poetice proprii[12]  dar şi naţionale viitoare noile curente elaborate estetico-literare în laboratoarele pariziene.

            Privind retrospectiv situaţia literaturii şi poeziei maghiare de la începutul secolului XX, putem afirma fără nici un fel de exagerare că înscrierea ei pe orbita noilor direcţii şi tendinţe moderniste se datorează, într-o foarte mare măsură, lui ADY Endre. Şi poezia sa personală a avut faţă de volumele şi poemele publicate anterior de câştigat categoric, atât sub aspect tematic, al mijloacelor şi formelor de expresie estetico-literară, cât şi al întregii sale arte poetice. Riscăm să afirmăm că ADY Endre a reuşit să transforme poezia maghiară a începutului secolului XX, din poezia banală, comună, fără strălucire, anostă şi neimportantă a unei anonime provincii a imperiului dualist într-o  poezie competitivă, vie, cu o mai largă deschidere faţă de noile teme şi curente estetice, prin nimic inferioară în raport cu cea a marilor centre de putere literară din epocă. Iar la aceasta şi-a adus o contribuţie şi relaţia sa amoroasă cu Adél BRÜLL[13]. Se pare că, simţindu-se trădată mai ales de frecventarea intensă a bordelurilor pariziene, ca şi de viaţa hedonistă pe care o ducea şi în care alcoolul şi drogurile jucau un rol exagerat, treptat relaţia amoroasă dintre cei doi se răceşte. Dealtfel, în 1909, ca urmare a exceselor pe care le făcuse la Paris, poetul ajunge într-un sanatoriu de dezintoxicare, fapt care ar fi trebuit să-l avertizeze şi în privinţa pericolului pe care viaţa sa boemă şi hedonistă îi influenţa sănătatea.

            Potrivit unor surse istorice literare, răcirea treptată a relaţiilor amoroase dintre el şi Adél BRÜLL[14] s-ar fi produs şi datorită faptului că, odată cu creşterea popularităţii sale, el ar fi început să o neglijeze frecvent, fapt care n-a fost primit cu entuziasm şi plăcere de amanta sa[15].

Se pare că ea devenise conştientă şi de faptul că, încă din 1911, el începuse o legătură epistolară intensă cu BONCZA Berta, aflată pe atunci la un colegiu elveţian[16]. Tânăra[17], devenită 4 ani mai târziu soţia poetului[18], va fi alintată de el cu numele de Csinska, urmând să îi dedice numeroase din poeziile sale de mai târziu.

            Este aproape necunoscută cititorilor de azi, atât români cât şi maghiari, viaţa, nu lipsită de greutăţi, a tinerei BONCZA Berta. Aceasta s-a născut în 7 iunie 1894 la Ciucea, fiind fiica unui obscur avocat şi om politic, BONCZA Miklós. La naşterea fiicei sale BONCZA Miklós avea 51 de ani. În anul 1848 acesta a rămas orfan de ambii părinţi, urmând a fi crescut împreună cu sora sa mai mică Berta, de un unchi din partea mamei. După terminarea studiilor la Aiud, tânărul BONCZA Miklós a urmat studiile Facultăţii de Drept. După absolvire şi-a deschis un birou de avocatură la Budapesta şi simultan s-a angajat în viaţa politică, făcând parte din gruparea radicală a lui Tisza, ca reprezentant al Partidului Liberal. Deoarece soţul[19] surorii sale s-a sinucis, BONCZA Miklós a ajutat-o pe aceasta cu bani pentru a-i putea creşte pe cei patru copii ai ei. În perioada când Berta a urmat cursurile Şcolii Pedagogice din Budapesta, pe spezele lui, el s-a îndrăgostit de ea. Sora lui n-a acceptat această legătură şi s-a opus căsătoriei atât din cauza diferenţei de vârstă, cât şi a gradului foarte apropiat de rudenie. Având în vedere că, potrivit legilor în vigoare, nu era posibilă căsătoria între rude de gradul II, BONCZA Miklós a cerut aprobarea împăratului Francisc Josif I în vederea perfectării căsătoriei. La 4 iulie 1893, în vârstă de 48 de ani, BONCZA Miklós s-a căsătorit cu nepoata sa, în vârstă de numai 19 ani, în Biserica Reformată din Piaţa Kalvin din Budapesta. El i-a avut ca martori pe primul ministru WECKERLE Sándor şi pe HELTAI Ferenc, primarul Budapestei. Tot în 1893, la cererea expresă a soţiei sale, BONCZA Miklós va construi acesteia, la Ciucea, o casă unde, la 7 iunie 1894, s-a născut fiica lor. Aceasta va primi la naştere numele mamei şi bunicii sale. La numai 10 zile după naştere, TÖRÖK Berta moare, iar BONCZA Miklós a intenţionat să dea copilul spre adopţie. Sora[20] lui s-a opus unei asemenea măsuri şi s-a ocupat personal de creşterea copilului, atât ca mătuşă, cât şi ca bunică.

            Deşi nu s-a mai recăsătorit niciodată, avocatul şi politicianul BONCZA Miklós trăia la Budapesta cu secretara sa, Erlesbeck Kamilla, în locuinţa acesteia din capitala Ungariei. Fiica sa va fi trimisă la Budapesta, apoi la un colegiu în Elveţia pentru studii. Pe când se afla acolo, oarecum scăpând de controlul bunicii şi mătuşii sale, ea s-a îndrăgostit de ADY Endre, poet în vogă, binecunoscut şi răsfăţat al publicului maghiar, dar care era pe atunci amantul lui Léda. Ea, deloc descurajată, i-a trimis lui Ady mai multe scrisori, ceea ce a făcut ca, mai târziu, cei doi să se căsătorească.

            Aflat la Budapesta şi fiind bine informat asupra vieţii aventuroase şi boeme a poetului, BONCZA Miklós s-a opus cu vehemenţă[21] căsătoriei fiicei sale cu ADY Endre[22]. Cu toată împotrivirea sa, la 27 martie 1915 Berta avea să devină soţia lui ADY Endre[23]. Există unele opinii că această căsătorie împotriva voinţei sale i-a grăbit moartea lui BONCZA Miklós. Acesta va deceda în ianuarie 1917 la Pestlőrincz unde ar fi fost înmormântat. Slujba, la care au asistat numeroşi oameni politici maghiari, a fost oficiată de episcopul reformat HAJPÁL Benő, care era în bune relaţii de prietenie cu decedatul.

            După căsătoria lor din 27 martie 1915, tânărul cuplu se stabileşte, pentru o perioadă de 2 ani, la Ciucea. Sănătatea poetului este din ce în ce mai critică şi necesită supravegherea lui de medici specialişti, fapt care va determina mutarea lor în 1917 la Budapesta[24]. În memoria unora dintre locuitorii satului Ciucea rămăsese ideea că prima întâlnire dintre ADY şi socrul său ar fi avut loc abia atunci când acesta era deja pe catafalc[25]. În vreme ce se aflau la Ciucea, cei doi au fost vizitaţi în afară de părinţii lui ADY de Bölöni György, Fenyő Miksa şi Rippl-Rónai[26], fapt care a contribuit oarecum la colorarea existenţei liniştite şi cenuşii a cuplului.

            Prestigiul şi faima extraordinare ale soţului ei, au copleşit-o pe tânăra de numai 19 ani devenită soţia unui poet naţional. Potrivit anumitor surse, căsătoria a fost pentru ea o „mare încercare”. „Dar nici rolul său de văduvă  nu a fost uşor.            Agravarea sănătăţii poetului, după cum se ştie bolnav între altele şi de sifilis, dar şi starea extrem de incertă determinată de războiul în plină desfăşurare i-a obligat pe cei doi tineri căsătoriţi să se mute la Budapesta, unde, doi ani mai târziu, respectiv la 27 ianuarie 1919 ADY Endre va deceda, la vârsta de doar 42 de ani.

 După pompoasa  (şi haotica) slujbă de înmormântare (în cimitirul budapestan Kerepesy), Csinska a început simtă totul ca o povară şi, ca urmare, a încercat să se descurce singură. S-a apucat din nou de desenat. Aşa a găsit modalitatea de a scăpa de povara văduviei”, notează unii din istoricii literari maghiari.

            Odată cu moartea soţului său, frumoasa lui văduvă[27] va trece prin câteva semnificative încercări. Încă din 1918, pe când soţul ei era într-o stare avansată a bolii, ea pare a se fi îndrăgostit de scriitorul BABITS Mihály[28].

Câteva luni mai târziu, respectiv la 11 aprilie 1918 ea îi declara pur şi simplu lui BABITS: „Te iubesc foarte mult şi de aceea trebuie să ai mare grijă de tine. E mai bine dacă ne întâlnim mâine. Mie îmi e totuna şi, dacă se poate, aş veni pe la ora 7 să-ţi sărut mâna, dragă prinţule Miş. E aşa minunat că te am.” Potrivit unor contemporani ai lor, cei doi nu erau potriviţi unul pentru celălalt, lucru pe care îl constată cu precizie şi BABITS[29]. Cu toate acestea, doar câteva luni sau 1 an după alţii, Csinska i-a fost parteneră şi amantă lui BABITS, încercând din răsputeri, după moartea soţului, să legalizeze relaţia lor.

            Fire boemă, BABITS[30] a respins această idee, fiind speriat nu atât de obligaţiile unei relaţii stabile, cât mai ales de teama îmbolnăvirii sale de sifilis, dată fiind boala primului ei soţ[31]. Dorindu-l cu disperare, BONCZA Berta s-a pretat la tot felul de jocuri, încercând să forţeze situaţia înclusiv prin publicarea într-un ziar a unui anunţ despre căsătoria lor. Deloc stânjenit de situaţia creată, BABITS a dovedit sânge rece şi a respins cu tact ideea căsătoriei sale cu BONCZA Berta. Mai târziu el s-a căsătorit, totuşi, cu TANER Ilona, o femeie la fel de frumoasă şi de tânără ca şi Csinska.

În urma eşecului înregistrat în tentativa ei de a deveni soţia lui BABITS Mihály, deoarece ea avea doar 25 de ani, BONCZA Berta se va recăsători[32] curând cu pictorul MÀRFFY Ödön[33], decizându-se să rămână pentru totdeauna la Budapesta, deşi nu beneficia de resursele materiale şi financiare necesare. De aceea, profitând de adoptarea Legii Optanţilor (iniţiată de strălucitul jurist şi diplomat Nicolae TITULESCU), Csinska îi trimite o scrisoare mai vechiului prieten al lui ADY Endre, poetul şi politicianul Octavian GOGA, căruia îi solicită să-i cumpere proprietatea de la Ciucea.

Însoţit de secretarul şi colaboratorul său apropiat Alexandru HODOŞ, Octavian GOGA se opreşte la Ciucea în 1920, pe când, în calitate de ministru, se deplasa, în interes de serviciu, la Oradea, şi găseşte proprietatea lui Csinska şi a lui ADY într-o avansată stare de distrugere, atât datorită ravagiilor războiului, cât şi furturilor şi sustragerilor de aici datorită părăsirii sale încă din 1917.

Deşi apostrofat de viitoarea sa soţie, Veturia, pentru decizia luată, Octavian GOGA a afirmat: „Cumpăr proprietatea chiar de ar fi să o dau cuiva. Văduva lui ADY Endre nu se refuză.” Începând din 1921 el iniţiază lucrări de reparare şi transformare a imobilului de aici, transformând Ciucea nu numai într-o locaţie de petrecere a week-end-urilor şi vacanţelor, ci şi într-un loc unde poetul îşi petrece, potrivit dorinţei sale  testamentare, somnul de veci.

Octavian GOGA şi soţia sa se vor întâlni cu Berta şi soţul ei la începutul anilor ’30 la Budapesta, prilej de rememorare a poetului dispărut înainte de vreme.

Csinska va înceta din viaţă în 24 octombrie 1934, se pare în urma unei congestii cerebrale. Avea doar 40 de ani.

După înstrăinarea proprietăţii de la Ciucea, ea nu a mai revenit niciodată pe meleagurile sale natale, fiind înmormântată la Budapesta.

           

 


[1] În prezent, localitatea, situată la câţiva kilometri doar de municipiul Carei, poartă numele lui Ady Endre. Aici, în fosta casă părintească, la iniţiativa fostului său prieten, pictorul Aurel Popp, încă din secolul trecut s-a deschis un muzeu memorial Ady, unde pot fi văzute, în afara unor lucruri ce au aparţinut familiei acestuia, numeroase fotografii, manuscrise, acte originale legate de viaţa şi creaţia poetului. Documentele consultate de noi ne arată că, la naştere, viitorul poet, care avea şase degete, a fost botezat (rapid, de teama de a nu muri eventual) cu numele de András. La cererea părinţilor lui, când a văzut că el nu avusese soarta surorii sale Ilonka, moartă la mai puţin de un an de la naştere, şi că va rămâne în viaţă, numele de András a fost transformat în Endre, căci se pare că lor le suna mai frumos.

[2] Între înaintaşii poetului s-ar fi aflat inclusiv iobagi. În dispreţul adevărului, au existat unii autori maghiari care au încercat să vorbească de faptul că Ady s-ar trage dintr-o familie de mici nobili.(În realitate, între înaintaşii familiei lui s-au găsit o serie de preoţi reformaţi). Nu înţelegem la ce ar servi această mistificare a istoriei. Cert este că, după moartea poetului maghiar, familia acestuia a recurs în mai multe rânduri la ajutorul, inclusiv material şi financiar al lui Octavian Goga. Acesta, de fiecare dată, a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi a ajutat atât pe mama poetului, cât şi pe fratele poetului Lajos Ady.

[3] În 1886 continuă cu studiile liceale la Carei la liceul piarist. Din 1892 învaţă la Zalău. Face bacaleureatul in 1896.

[4] Prima lui iubire, reţinută de istoriografia literară maghiară, a fost actriţa Fedák Sári, pe care a cunoscut-o în anul 1902. Ea fusese atrasă de frumuseţea poemelor publicate de Ady. La rândul lui, acesta a fost fermecat de talentul ei actoricesc, într-un text, publicat, în 3 mai 1902, în Nagyvaradi Naplo, Ady îşi exprima admiraţia faţă de ea scriind că: „Fedák Sári nu e fata despre care se poate scrie cu căldură rece sau cu răceală fierbinte [...] Ea este într-adevăr cineva [...]  Mica dărâmătoare de idoli a produs asupra lumii artistice din Budapesta acelaşi efect ca Napoleon asupra trupelor reunite”.

O altă relaţie a poetului, e drept, şi aceasta efemeră, a fost cea cu Szemere Miklós, personaj cvasi necunoscut, uitată de istoria literară maghiară.

[5] Numele soţului lui Adel era Diósy Ődőn, originar din Balcani, dar stabilit ulterior la Paris.

[6] Cei doi s/ar fi cunoscut la restaurantul Astoria din Oradea.

[7] Ady considera Oradea un veritabil oraş. Aici, el a intrat în societatea unor redactori şi editori consacraţi – în marea lor majoritate francmasoni –care erau frânaţi în activitatea lor de împrejurările vremii respective, dar şi de supravegherea severă a serviciilor secrete maghiare. El a avut foarte multe de învăţat de la noii săi prieteni şi fraţi, în primul rând de la Biro Lajos, care era mai tânăr decât el. Între altele, graţie sfaturilor şi îndrumărilor lui, Ady s-a angajat în rândurile intelectualităţii maghiare progresiste care acţiona, inspirată de cercurile masonice vest europene, pentru prăbuşirea anacronicului imperiu dualist austro-ungar şi recâştigarea identităţii naţionale şi statale a Ungariei, care, după cum se ştie, după devastatoarea bătălie din august 1526, dispăruse de pe harta Europei ca stat de sine stătător, suveran şi independent, fiind cel mult o provincie în diverse formule statale străine.

[8] Ziarul Nyugat a apărut în ianuarie 1908. El va publica aici poezia „Sub muntele Sion”. În anul 1912, după ce în 1907 fusese nevoit să părăsească redacţia ziarului „Budapesti Naplo”, iar ulterior, datorită rivalităţii poetice cu Kiss József, redactorul ziarului „A Het”, nu reuşeşte să lucreze în redacţia acestuia, Ady devine redactor al ziarului Nyugat, rîmânând, până la sfârşitul vieţii sale, unul din colaboratorii cei mai prestigioşi ai acestei publicaţii. În paginile acestui ziar, dar şi ale numeroaselor publicaţii ale vremii, Ady a manifestat un pronunţat simţ critic la adresa clasei aristocrate feudale maghiare pe care, nu o dată, a acuzat-o ca fiind principala vinovat ă faţă de înapoirea poporului maghiar şi starea de mizerie în care trăia acesta.

[9] În jurul acestei reviste s-a constituit una din cele mai active loji francmasonice, cu bogate relaţii şi susţineri pe plan extern, implicată în marile bătălii politice din epocă.

[10] Atunci când se pregătea să meargă prima oară la Paris, Ady Endre l-a căutat şi a cerut sprijin financiar de la „tatăl curselor de cai şi al jocurilor de cărţi”, respectiv Teglás Tivadar, un bogat politician şi un scriitor mediocru al epocii.

[11] Între 1904-1911 Ady a călătorit de 7 ori la Paris. Mergea la Paris, de la Oradea în general, ocolind Budapesta, care nu-i plăcea. După prima călătorie, Ady a rămas, timp de un an, la Paris.

[12] Nu întâmplător, credem noi, atât poetul cât şi exegeţii operei sale, consideră că e o diferenţă valorică vizibilă între volumul său de debut Versek (Debreţin, iunie 1899) (Poezii), următorul intitulat Még egyszer (Oradea, 1903) (Incă o dată) şi cel intitulat „Ūj versek” (Versuri noi), apărut în februarie 1906, sau „Vér es arany” (Sânge şi aur), din decembrie 1907. Ultimele două volume ilustrează deja grăitor influenţa fastă avută asupa propriei lirici de contactul cu literatura franceză şi noile curente de la început de secol XX.

[13] În sensul că poetul va ajunge în oraşul-lumină, Paris, atras, dar şi sprijinit substanţial de amanta sa.

[14] Relaţia lor era caracterizată de apropiaţi ca fiind  nu doar capricioasă, ci din ce în ce mai tensionată şi sufocantă. Femeia era tot mai capricioasă, făcându-i mereu reproşuri şi arătându-şi gelozia mistuitoare. Relaţia lor a fost, de altfel, încă de la început, una cu despărţiri şi împăcări violente. Fiind cunoscută opiniei publice, relaţia lor amoroasă a făcut nu o dată obiectul unor acuzaţii şi condamnări violente, fapt ce pare, însă, a nu îl fi afectat pe poet.  Căci, după cum se ştie, în volumul său „Uj versek”, din anul 1906, el i-a dedicat mai multe poezii, cuprinse în capitolul intitulat „Psalmii Ledei”. Tonul aproape de rugăciune ce se desprinde din aceste poeme nu lasă să se întrevadă furtuna şi lupta de mai târziu dintre ei. Unii istorici literari maghiari par îndreptăţiţi să afirme că, din cauza reproşurilor şi neînţelegerilor frecvente ce au apărut ulterior în relaţiile dintre ei, Ady ar fi încercat de mai multe ori să se despartă de Leda. O sugerează, între altele poeziile „Tristeţea Învierii” şi „Binecuvântare în tren”. Dacă în aceste poeme, el evocă, cu multă căldură şi sensibilitate dragostea lor, evocând cu emoţie clipele petrecute împreună, în poezia „Mesaj frumos de despărţire”, tonul se modifică, cuvintele frumoasă dispar, poetul ajungând să o numească „floare demult ofilită”, semn grăitor al impasului în care ajunsese dragostea lor de altă dată.  Se pare că nici unul din ei nu-şi putuseră oferi unul altuia ceea ce căutau, iar despărţirea a fost inevitabilă

[15] Ruptura definitivă dintre el şi Leda s-a produs în aprilie 1912.

[16] La vârsta de 10 ani Berta Boncza fusese trimisă la Scoala de fete „Erzsebet” din Budapesta, iar ulterior, în anul 1911, la internatul de fete Lutry din Elveţia.

[17] Caracterizată de majoritatea istoricilor literari maghiari drept o fiinţă romantică şi exaltată, ea le avea ca model pe George Sand şi pe Szendrey Júlia şi aspira la nemurire literară. Sunt voci care consideră că  ea „era o vânătoare înnăscută, care aspira la cât mai multe trofee; şi le-a obţinut.” Ea a fost asemuită şi cu Alma Mahler, care a fost personajul cel mai feminin al secolului XX

[18] Leda, conştientă de atuurile rivalei sale, pare a fi intuit caracterul acesteia atunci când susţinea: „În această fetiţă ieşită de la semi-internat se ascunde o mare bestie”. Ea a tras această concluzie după ce, ca să o necăjească, Ady i-a arătat scrisoarea „unei admiratoare secrete”. Leda a observat, încă de la primele rânduri, puterea rivalei sale de mai târziu. Şi a avut deplină dreptate. Atunci când Ady rămăsese pentru ea doar o amintire vagă şi îndepărtată, Leda nu a acceptat niciodată ideea că fusese învinsă şi a interzis apropiaţilor ei chiar şi prionunţarea numelui Csinskăi în prezenţa ei.

[19] Numele acestuia a fost Tőrők Károly, iar cauza sinuciderii lui ar fi reprezentat-o datoriile foarte mari acumulate de el la jocurile de cărţi.

[20] După acest nefericit eveniment, sora sa, Tőrők Berta a refuzat să-l mai vadă şi să mai vorbească vreodată cu fratele ei. Ea a rămas definitiv la Ciucea, unde îşi va creşte nepoata şi va administra proprietatea de aici.

[21] Boncza a ţinut să precizeze: „Nu am nimic împotriva lui Ady poetul; totul ar fi în regulă dacă n-aş şti că este un om bolnav, care îşi petrece jumătate din viaţă în sanatoriii. Pentru asta mi-am educat eu fata? Ca să fie infirmieră de la vârstă tânără? Căsătoria scriitorilor şi artiştilor nu este de obicei durabilă şi nici fericită”.

[22] Boncza Miklós nu a fost de acord cu această căsătorie. I s-a opus vehement, cu toate intervenţiile cunoştinţelor şi ale unor politicieni.  Nu s-a putut obişnui cu ideea că fiica lui va fi soţia unui „om care nu e făcut să fie soţ.”  Nu a răspuns nici scrisorilor trimise în 26, respectiv 27 iunie 1914. Singura soluţie care le-a rămas celor doi a fost să ceară consimţământul pentru căsătorie. Această problemă părea, la început, a fi simplu de rezolvat. Urmând sfatul lui Hirsch Gyula, avocatul angajat de ei, s-au deplasat în data de 30 iulie 1914 la Cluj pentru rezolvarea problemeio lor. Dar nu a fost aşa de uşor cum crezuseră ei la început. Ady Endre a mers de 3 ori la Budapesta şi de mai multe ori la Cluj, a scris numeroase scrisori. Dar poziţia fermă şi intransigentă a lui Boncza  a dus la întârzierea rezolvării problemei.. Abia după opt luni au  obţinut acceptul. În data de 27 februarie a fost dată sentinţa definitivă în favoarea celor doi. Într-o oarecare măsură şi-a modificat poziţia şi Boncza Miklos şi, în secret, încerca să-i ajute până la urmăîn rezolvarea problemei. Pentru a-şi rezolva problema, Ady îşi călcase pe mândrie şi îi scrisese şi duşmanului său politic, puternicul şi influentul conte Tisza István.

În 27 martie 1915, la Budapesta a avut loc căsătoria civilă a lui Ady Endre cu Boncza Berta, oficiată de primarul Barczy István. Cea religioasă a fost oficiată de preotul reformat Szilágyi Dezső.

La o săptămână după căsătorie s-au mutat la Ciucea, unde au locuit până în noiembrie 1917.

[23] Când l-a văzut prima oară beat pe Ady, Csiszka pare a regreta pasul făcut. În jurnalul ei notase amar: „Mi se pare firească şi normală soarta pe care mi-am asumat-o. Nu sunt martiră. Sunt fericită!”.

[24] În noiembrie 1917 cuplul s-a mutat în imobilul situat în str. Palné nr. 4 din Budapesta, locuinţă moştenită de la Boncza Miklós. Csinszka şi-a dat toată silinţa să aranjeze casa confortabil. Dar sănătatea lui tot mai precară l-a obligat pe poet să-şi petreacă cea mai mare a timpului prin spitale şi sanatorii, fiind deja foarte grav bolnav. De altfel, la 27 ianuarie 1919, pe când avea 42 de ani, el a murit, lăsând în urma sa o văduvă în vârstă de numai 24 de ani.

[25]Ni se pare complet nejustificată această afirmaţie. Este ştiut că poetul făcuse multe demersuri spre a-şi convinge viitorul socru să accepte căsătoria lui cu Berta. În astfel de condiţii credem că ar fi fost imposibil ca cei doi să nu se fi întâlnit niciodată.

[26]Între vizitatorii lor s-a numărat şi poetul şi traducătorul Tabéry Geza. Acesta ar fi luat-o, potrivit propriilor sale afirmaţii, deoparte pe Csinska şi ar fi întrebat-o: „Eşti fericită?” Iar Csinska ar fi răspuns: „Ziua, da …” Este ştiut faptul că, încă înainte de a-i scrie lui Ady, Csinska îi scria scrisori lui Tabery Geza în scopul de a-l cuceri. „Da, Geza o să vin la dumneata şi, atunci când vei fi singur şi părăsit îţi voi săruta sufletul. Voi face asta pentru că vreau să te chinui şi vreau să te eliberez”. Berta se considera o fiinţă cu chemare spre lucruri înalte, asta şi ca urmare a dramei naşzterii sale.

[27]Sunt o serie de voci critice faţă de văduva poetului. Astfel, prietenul acestuia, Hatvany, o acuză pe Csinska, care scrisese, la 13 ani după moartea lui Ady: „Minunea ce-am văzut cu ochhi/Am atins-o, am mângâiat-o/i-am cuprins inima în inima mea…” că, în realitate: „Nu ai văzut, Csinska, [...] dacă ai fi cu adevărat sinceră, ar trebui să recunoşti că pentru ady tu pregăteai vinul amestecat cu apă, că ai avut un soţ bolnav, chinuitor, simandicos, care era mahmur fie din cauza băuturii, fie din cauza durerii sau, ceea ce este şi mai dureros, zăcea toată ziua în pat, în camera plină de fum”.

[28]Babits a cunoscut-o pe Csinska în toamna anului 1918, ]n perioada când el ţinea la facultate seminarii despre viaţa lui Ady. Boncza Berta participa la aceste seminarii. La înmormântare, Babits a rostit un discurs din partea şi în numele colectivului redacţional al ziarului „Nyugat”, prilej cu care a putut sta de vorbăcu Berta. Şi acum ea stătea în faţa lui Babits. Primul pas a fost făcut de Csinska. La sfârşitul lunii februarie 1919, deci la mai puţin de o lună de la moartea lui Ady, ea i-a scris lui Babits: „Dumneata eşti un om deştept, bun şi liber. Sigur nu vei interpreta greşit scrisoarea mea. Simt nevoia de linişte, de prietenie sinceră şi, deşi nu am nici un drept să te deranjez cu prezenţa şi cu dorinţele mele, te rog ajută-mă să găsesc acea linişte şi prietenie de care am nevoie”. Această relaţie a intrat furtunos în viaţa lui Babits, iar el a lăsat totul la voia întâmplării.

[29]Cercetătorii maghiri au observat că: „La început Bobits este reţinut în relaţia cu Csinska. Ea se folosise de pretextul consultării lui în legătură cu desenele pe care le executase. El nu prea ştia să se poarte cu femeile, dar nici nu avea o părere foarte bună dwespre ele.” Însă Csinska l-a ţinut sub tirul scrisorilor ei, pe care i le expedia printr-un curier, care aştepta pe loc răspunsul. Ulterior, adfică în 1919, ea încearcă să se facă utilă, manifestând grijă faţă de Babits şi făcându-i rost de zahăr şi de mâncare. Având, însă, în vedere buna stare materială a poetului, care nu avea nevoie de pachetele ei, Csinska nu pare a câştiga prea mult teren printr-o astfel de abordare. Dar ea e perseverentă şi nu o descurajează acest insucces momentan.

[30]Între cei doi apar curând şi reproşurile. Astfel, în corespondenţa dintre ei, care a încetat abia în 1920, abia după căsătoria sa cu pictorul Marffi, Csinska îi reproşa: „Mă doare faptzul că ieri m-ai jignit. Ai considerat omagiul meu ca o încercare de cucerire, nu ai vrut să-mi vezi mâinile de copil tot timpul murdare, care au căutat tot timpul dragostea maternă, ca pe nişte mâini moi, de femeie”

[31]Este ştiut faptul că una din cauzele morţii lui Ady a fost şi sifilisul. În anii 60-70, la Ciucea, Veturia Goga susţinea pe de o parte că Csinska a murit şi ea din cauza îmbolnăvirii cu sifilis. Comunicatul oficial cu privire la cauza morţii Csinskăi indică, în realitate, că aceasta a murit din cauza unei congestii cerebrale. Pe de altă parte, tot Veturia Goga susţinea că şi Léda ar fi murit din aceeaşi cauză – adică de sifilis.

[32]Diverşi autori maghiari au ţinut să precizeze că: Csinska nu ştia să îmbătrânească. Pe măsură ce simţea trecerea vremii, ea a căutat compania unor bărbaţi alături de care să se simtă tânără. Unul dintre ei a fost bătrânul editor Mikes Lajos, celălalt Barczy Istvan, primarul Budapestei. Înţelept, Márffi Ődőn a trecut cu vederea aceste relaţii adulterine ale soţiei sale.

Viaţa agitată pe care a dus-o şi-a spus cuvântul şi, la puţin după împlinirea vârstei de 40 de ani, Csinska a murit în urma unei comoţii cerebrale (există, însă, şi voci care susţin că adevărata cauză a morţii ei ar fi fost sifilisul pe care îl preluase de la Ady. Afirfmaţia ni se pare însă inexactă şi tendenţioasă: dacă ea s-ar fi îmbolnăvit cu adevărat de sifilis, ar fi trebuit să îi îmbolnăvească pe Babits, pe soţul şi amanţii ei. Cel puţin în cazul soţului ei acest lucru nu este adevărat). Pictorul Márffi i-a supravieţuit vreme de un sfert de secol. Într-o carte, apărută la Editura Noran, din Budapesta, în 2009, şi intitulaqtă „Muza efemeră (văduva lui Ady, amanta lui Babits, soţia lui Márffi), Rockenbauer Zoltán, susţine că în urma ei au rămas „poezii drăguţe, dar nu foarte importante, însemnări, schiţe şi desene ”. Dar despre ea au rămas poezii şi tablouri, adevărate capodopere literare şi plastice. Aş adăuga aici şi versurile pe care i le-a adăugat Babits pentru care Csinska: „Era ca un băieţel scump/şi pentru mine, nu va fi niciodată altceva, decât un băieţel./ Femeile sunt rele, viaţa e groaznică/şi toţi adulţii îmi sunt duşmani”.

[33] Márffi Ődőn (30 noembrie 1878 – 3 december 3 1959), a studiat la Academia  Julian, Paris, dar şi la École des Beaux-Arts, apoi a lucrat în studioul lui  Cormon. A revenit în Ungaria în 1907. A devenit  lider al post impreionismului maghiar: Márffi păstrează urme ale constructivismului din tinereţea sa. În lucrările lui a combinat tşcoala de la Paris cu tradiţia ungară. A călătorit în  America în 1928. A pictat “Culegătorii de Fructe”, un panou de mari dimensiuni în culori bogate în 1949. Beside his tapestries, lithografiile sale (“Vizita Sf. Ioan”) şi portretele au fost remarcabile.

Iubirile lui Ady Endre


Dr. Dan BRUDAŞCU

            Una dintre cele mai luminoase şi sensibile personalităţi ale literaturii maghiare a începutului secolului XXI va rămâne cu siguranţă în istorie poetul ADY Endre.

            Născut la Mecenţiu[1], în apropierea Careiului, într-o familie modestă[2], în 1877, Ady va urma cursurile Şcolii generale din localitate, iar ulterior va studia la Liceul din Carei[3], apoi la Zalău şi la Universitatea din Budapesta.

            Contactul cu capitala ungară, acest important centru cultural şi politic al imperiului dualist va lărgi orizontul tânărului poet. Lumea trepidantă, nu lipsită de contradicţii şi diverse tentaţii, îl vor atrage ca un magnet, în pofida eforturilor lui de a rezista acestor distructive atracţii. După cum se ştie, ADY Endre avea un fizic armonios, bine clădit şi un aspect frumos, ceea ce îi va crea încă de la început numeroase probleme în cercurile boemei şi protipendadei vremii. ADY Endre, după cum o arată şi creaţia sa, n-a rămas indiferent şi insensibil nici faţă de nurii unora dintre frumoasele vremii[4]. După cum se ştie, vreme de 9 ani, amanta poetului a fost Diosy Adél BRÜLL .

Nepoată a unui bogat om de afaceri evreu şi soţie a unui destul de cunoscut negustor din Balcani [5], Adél l-a cucerit pe sensibilul poet în anul  1903[6] într-un fel de joacă. Ea nu a avut intenţii serioase de la început, întrucât, în realitate, a urmărit  doar să-l facă gelos pe un alt curtezan al ei. Dar sensibilul poet ADY a căzut cu uşurinţă în mrejele ei, i-a dedicat mai multe poezii, nemurind-o în numele anagramat de Léda.

            Complet nerecunoscătoare, în 1912 Adél l-a părăsit pe poet pentru un alt bărbat, ducându-l, potrivit propriilor sale declaraţii, în pragul nebuniei.

            Sentimentele de profundă iubire faţă de Diósy Adél BRÜLL l-au determinat pe tânărul poet ADY Endre ca, după finalizarea studiilor sale, dar mai ales după eşecurile dureroase avute cu diverse publicaţii budapestane, să se stabilească la Oradea[7], intrând în lumea gazetăriei şi colaborând[8] la ziarul „Világ[9] , care-şi avea redacţia în acest oraş de pe Crişul Repede.

            În afara clipelor trăite în compania amantei sale, ADY Endre a beneficiat şi de sprijinul material al acesteia. Este cunoscut faptul că poetul a trăit o vreme la Paris[10], inclusiv cu sprijinul material al lui Adél[11], având în vedere starea materială mai mult decât prosperă a familiei acesteia.

            Tot în aceeaşi perioadă, Adél BRÜLL locuieşte şi ea la Paris, unde se consumă o bună parte a idilei lor. Viaţa de autentic boem pe care o trăieşte, respectiv frecventarea aproape permanentă a bordelurilor, restaurantelor şi barurilor pariziene, precum şi consumul însemnat de alcol dar şi al unor droguri vor afecta substanţial sănătatea poetului.

            Însă întâlnirea lui cu mediile literare franceze şi cunoaşterea din sursă directă a noilor curente în poezia franceză şi europeană vor influenţa decisiv viitoarea sa evoluţie estetico-literară şi prin el vor asigura accesul poeziei maghiare spre marile curente literare şi estetice ale începutului de secol XX. Sub acest raport putem considera că ADY Endre este unul dintre marii creatori maghiari de poezie, care a oferit o şansă extraordinară confraţilor săi literari de a cunoaşte şi împărtăşi marile câştiguri pe care le va aduce creaţiei poetice proprii[12]  dar şi naţionale viitoare noile curente elaborate estetico-literare în laboratoarele pariziene.

            Privind retrospectiv situaţia literaturii şi poeziei maghiare de la începutul secolului XX, putem afirma fără nici un fel de exagerare că înscrierea ei pe orbita noilor direcţii şi tendinţe moderniste se datorează, într-o foarte mare măsură, lui ADY Endre. Şi poezia sa personală a avut faţă de volumele şi poemele publicate anterior de câştigat categoric, atât sub aspect tematic, al mijloacelor şi formelor de expresie estetico-literară, cât şi al întregii sale arte poetice. Riscăm să afirmăm că ADY Endre a reuşit să transforme poezia maghiară a începutului secolului XX, din poezia banală, comună, fără strălucire, anostă şi neimportantă a unei anonime provincii a imperiului dualist într-o  poezie competitivă, vie, cu o mai largă deschidere faţă de noile teme şi curente estetice, prin nimic inferioară în raport cu cea a marilor centre de putere literară din epocă. Iar la aceasta şi-a adus o contribuţie şi relaţia sa amoroasă cu Adél BRÜLL[13]. Se pare că, simţindu-se trădată mai ales de frecventarea intensă a bordelurilor pariziene, ca şi de viaţa hedonistă pe care o ducea şi în care alcoolul şi drogurile jucau un rol exagerat, treptat relaţia amoroasă dintre cei doi se răceşte. Dealtfel, în 1909, ca urmare a exceselor pe care le făcuse la Paris, poetul ajunge într-un sanatoriu de dezintoxicare, fapt care ar fi trebuit să-l avertizeze şi în privinţa pericolului pe care viaţa sa boemă şi hedonistă îi influenţa sănătatea.

            Potrivit unor surse istorice literare, răcirea treptată a relaţiilor amoroase dintre el şi Adél BRÜLL[14] s-ar fi produs şi datorită faptului că, odată cu creşterea popularităţii sale, el ar fi început să o neglijeze frecvent, fapt care n-a fost primit cu entuziasm şi plăcere de amanta sa[15].

Se pare că ea devenise conştientă şi de faptul că, încă din 1911, el începuse o legătură epistolară intensă cu BONCZA Berta, aflată pe atunci la un colegiu elveţian[16]. Tânăra[17], devenită 4 ani mai târziu soţia poetului[18], va fi alintată de el cu numele de Csinska, urmând să îi dedice numeroase din poeziile sale de mai târziu.

            Este aproape necunoscută cititorilor de azi, atât români cât şi maghiari, viaţa, nu lipsită de greutăţi, a tinerei BONCZA Berta. Aceasta s-a născut în 7 iunie 1894 la Ciucea, fiind fiica unui obscur avocat şi om politic, BONCZA Miklós. La naşterea fiicei sale BONCZA Miklós avea 51 de ani. În anul 1848 acesta a rămas orfan de ambii părinţi, urmând a fi crescut împreună cu sora sa mai mică Berta, de un unchi din partea mamei. După terminarea studiilor la Aiud, tânărul BONCZA Miklós a urmat studiile Facultăţii de Drept. După absolvire şi-a deschis un birou de avocatură la Budapesta şi simultan s-a angajat în viaţa politică, făcând parte din gruparea radicală a lui Tisza, ca reprezentant al Partidului Liberal. Deoarece soţul[19] surorii sale s-a sinucis, BONCZA Miklós a ajutat-o pe aceasta cu bani pentru a-i putea creşte pe cei patru copii ai ei. În perioada când Berta a urmat cursurile Şcolii Pedagogice din Budapesta, pe spezele lui, el s-a îndrăgostit de ea. Sora lui n-a acceptat această legătură şi s-a opus căsătoriei atât din cauza diferenţei de vârstă, cât şi a gradului foarte apropiat de rudenie. Având în vedere că, potrivit legilor în vigoare, nu era posibilă căsătoria între rude de gradul II, BONCZA Miklós a cerut aprobarea împăratului Francisc Josif I în vederea perfectării căsătoriei. La 4 iulie 1893, în vârstă de 48 de ani, BONCZA Miklós s-a căsătorit cu nepoata sa, în vârstă de numai 19 ani, în Biserica Reformată din Piaţa Kalvin din Budapesta. El i-a avut ca martori pe primul ministru WECKERLE Sándor şi pe HELTAI Ferenc, primarul Budapestei. Tot în 1893, la cererea expresă a soţiei sale, BONCZA Miklós va construi acesteia, la Ciucea, o casă unde, la 7 iunie 1894, s-a născut fiica lor. Aceasta va primi la naştere numele mamei şi bunicii sale. La numai 10 zile după naştere, TÖRÖK Berta moare, iar BONCZA Miklós a intenţionat să dea copilul spre adopţie. Sora[20] lui s-a opus unei asemenea măsuri şi s-a ocupat personal de creşterea copilului, atât ca mătuşă, cât şi ca bunică.

            Deşi nu s-a mai recăsătorit niciodată, avocatul şi politicianul BONCZA Miklós trăia la Budapesta cu secretara sa, Erlesbeck Kamilla, în locuinţa acesteia din capitala Ungariei. Fiica sa va fi trimisă la Budapesta, apoi la un colegiu în Elveţia pentru studii. Pe când se afla acolo, oarecum scăpând de controlul bunicii şi mătuşii sale, ea s-a îndrăgostit de ADY Endre, poet în vogă, binecunoscut şi răsfăţat al publicului maghiar, dar care era pe atunci amantul lui Léda. Ea, deloc descurajată, i-a trimis lui Ady mai multe scrisori, ceea ce a făcut ca, mai târziu, cei doi să se căsătorească.

            Aflat la Budapesta şi fiind bine informat asupra vieţii aventuroase şi boeme a poetului, BONCZA Miklós s-a opus cu vehemenţă[21] căsătoriei fiicei sale cu ADY Endre[22]. Cu toată împotrivirea sa, la 27 martie 1915 Berta avea să devină soţia lui ADY Endre[23]. Există unele opinii că această căsătorie împotriva voinţei sale i-a grăbit moartea lui BONCZA Miklós. Acesta va deceda în ianuarie 1917 la Pestlőrincz unde ar fi fost înmormântat. Slujba, la care au asistat numeroşi oameni politici maghiari, a fost oficiată de episcopul reformat HAJPÁL Benő, care era în bune relaţii de prietenie cu decedatul.

            După căsătoria lor din 27 martie 1915, tânărul cuplu se stabileşte, pentru o perioadă de 2 ani, la Ciucea. Sănătatea poetului este din ce în ce mai critică şi necesită supravegherea lui de medici specialişti, fapt care va determina mutarea lor în 1917 la Budapesta[24]. În memoria unora dintre locuitorii satului Ciucea rămăsese ideea că prima întâlnire dintre ADY şi socrul său ar fi avut loc abia atunci când acesta era deja pe catafalc[25]. În vreme ce se aflau la Ciucea, cei doi au fost vizitaţi în afară de părinţii lui ADY de Bölöni György, Fenyő Miksa şi Rippl-Rónai[26], fapt care a contribuit oarecum la colorarea existenţei liniştite şi cenuşii a cuplului.

            Prestigiul şi faima extraordinare ale soţului ei, au copleşit-o pe tânăra de numai 19 ani devenită soţia unui poet naţional. Potrivit anumitor surse, căsătoria a fost pentru ea o „mare încercare”. „Dar nici rolul său de văduvă  nu a fost uşor.            Agravarea sănătăţii poetului, după cum se ştie bolnav între altele şi de sifilis, dar şi starea extrem de incertă determinată de războiul în plină desfăşurare i-a obligat pe cei doi tineri căsătoriţi să se mute la Budapesta, unde, doi ani mai târziu, respectiv la 27 ianuarie 1919 ADY Endre va deceda, la vârsta de doar 42 de ani.

 După pompoasa  (şi haotica) slujbă de înmormântare (în cimitirul budapestan Kerepesy), Csinska a început simtă totul ca o povară şi, ca urmare, a încercat să se descurce singură. S-a apucat din nou de desenat. Aşa a găsit modalitatea de a scăpa de povara văduviei”, notează unii din istoricii literari maghiari.

            Odată cu moartea soţului său, frumoasa lui văduvă[27] va trece prin câteva semnificative încercări. Încă din 1918, pe când soţul ei era într-o stare avansată a bolii, ea pare a se fi îndrăgostit de scriitorul BABITS Mihály[28].

Câteva luni mai târziu, respectiv la 11 aprilie 1918 ea îi declara pur şi simplu lui BABITS: „Te iubesc foarte mult şi de aceea trebuie să ai mare grijă de tine. E mai bine dacă ne întâlnim mâine. Mie îmi e totuna şi, dacă se poate, aş veni pe la ora 7 să-ţi sărut mâna, dragă prinţule Miş. E aşa minunat că te am.” Potrivit unor contemporani ai lor, cei doi nu erau potriviţi unul pentru celălalt, lucru pe care îl constată cu precizie şi BABITS[29]. Cu toate acestea, doar câteva luni sau 1 an după alţii, Csinska i-a fost parteneră şi amantă lui BABITS, încercând din răsputeri, după moartea soţului, să legalizeze relaţia lor.

            Fire boemă, BABITS[30] a respins această idee, fiind speriat nu atât de obligaţiile unei relaţii stabile, cât mai ales de teama îmbolnăvirii sale de sifilis, dată fiind boala primului ei soţ[31]. Dorindu-l cu disperare, BONCZA Berta s-a pretat la tot felul de jocuri, încercând să forţeze situaţia înclusiv prin publicarea într-un ziar a unui anunţ despre căsătoria lor. Deloc stânjenit de situaţia creată, BABITS a dovedit sânge rece şi a respins cu tact ideea căsătoriei sale cu BONCZA Berta. Mai târziu el s-a căsătorit, totuşi, cu TANER Ilona, o femeie la fel de frumoasă şi de tânără ca şi Csinska.

În urma eşecului înregistrat în tentativa ei de a deveni soţia lui BABITS Mihály, deoarece ea avea doar 25 de ani, BONCZA Berta se va recăsători[32] curând cu pictorul MÀRFFY Ödön[33], decizându-se să rămână pentru totdeauna la Budapesta, deşi nu beneficia de resursele materiale şi financiare necesare. De aceea, profitând de adoptarea Legii Optanţilor (iniţiată de strălucitul jurist şi diplomat Nicolae TITULESCU), Csinska îi trimite o scrisoare mai vechiului prieten al lui ADY Endre, poetul şi politicianul Octavian GOGA, căruia îi solicită să-i cumpere proprietatea de la Ciucea.

Însoţit de secretarul şi colaboratorul său apropiat Alexandru HODOŞ, Octavian GOGA se opreşte la Ciucea în 1920, pe când, în calitate de ministru, se deplasa, în interes de serviciu, la Oradea, şi găseşte proprietatea lui Csinska şi a lui ADY într-o avansată stare de distrugere, atât datorită ravagiilor războiului, cât şi furturilor şi sustragerilor de aici datorită părăsirii sale încă din 1917.

Deşi apostrofat de viitoarea sa soţie, Veturia, pentru decizia luată, Octavian GOGA a afirmat: „Cumpăr proprietatea chiar de ar fi să o dau cuiva. Văduva lui ADY Endre nu se refuză.” Începând din 1921 el iniţiază lucrări de reparare şi transformare a imobilului de aici, transformând Ciucea nu numai într-o locaţie de petrecere a week-end-urilor şi vacanţelor, ci şi într-un loc unde poetul îşi petrece, potrivit dorinţei sale  testamentare, somnul de veci.

Octavian GOGA şi soţia sa se vor întâlni cu Berta şi soţul ei la începutul anilor ’30 la Budapesta, prilej de rememorare a poetului dispărut înainte de vreme.

Csinska va înceta din viaţă în 24 octombrie 1934, se pare în urma unei congestii cerebrale. Avea doar 40 de ani.

După înstrăinarea proprietăţii de la Ciucea, ea nu a mai revenit niciodată pe meleagurile sale natale, fiind înmormântată la Budapesta.

           

 


[1] În prezent, localitatea, situată la câţiva kilometri doar de municipiul Carei, poartă numele lui Ady Endre. Aici, în fosta casă părintească, la iniţiativa fostului său prieten, pictorul Aurel Popp, încă din secolul trecut s-a deschis un muzeu memorial Ady, unde pot fi văzute, în afara unor lucruri ce au aparţinut familiei acestuia, numeroase fotografii, manuscrise, acte originale legate de viaţa şi creaţia poetului. Documentele consultate de noi ne arată că, la naştere, viitorul poet, care avea şase degete, a fost botezat (rapid, de teama de a nu muri eventual) cu numele de András. La cererea părinţilor lui, când a văzut că el nu avusese soarta surorii sale Ilonka, moartă la mai puţin de un an de la naştere, şi că va rămâne în viaţă, numele de András a fost transformat în Endre, căci se pare că lor le suna mai frumos.

[2] Între înaintaşii poetului s-ar fi aflat inclusiv iobagi. În dispreţul adevărului, au existat unii autori maghiari care au încercat să vorbească de faptul că Ady s-ar trage dintr-o familie de mici nobili.(În realitate, între înaintaşii familiei lui s-au găsit o serie de preoţi reformaţi). Nu înţelegem la ce ar servi această mistificare a istoriei. Cert este că, după moartea poetului maghiar, familia acestuia a recurs în mai multe rânduri la ajutorul, inclusiv material şi financiar al lui Octavian Goga. Acesta, de fiecare dată, a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi a ajutat atât pe mama poetului, cât şi pe fratele poetului Lajos Ady.

[3] În 1886 continuă cu studiile liceale la Carei la liceul piarist. Din 1892 învaţă la Zalău. Face bacaleureatul in 1896.

[4] Prima lui iubire, reţinută de istoriografia literară maghiară, a fost actriţa Fedák Sári, pe care a cunoscut-o în anul 1902. Ea fusese atrasă de frumuseţea poemelor publicate de Ady. La rândul lui, acesta a fost fermecat de talentul ei actoricesc, într-un text, publicat, în 3 mai 1902, în Nagyvaradi Naplo, Ady îşi exprima admiraţia faţă de ea scriind că: „Fedák Sári nu e fata despre care se poate scrie cu căldură rece sau cu răceală fierbinte [...] Ea este într-adevăr cineva [...]  Mica dărâmătoare de idoli a produs asupra lumii artistice din Budapesta acelaşi efect ca Napoleon asupra trupelor reunite”.

O altă relaţie a poetului, e drept, şi aceasta efemeră, a fost cea cu Szemere Miklós, personaj cvasi necunoscut, uitată de istoria literară maghiară.

[5] Numele soţului lui Adel era Diósy Ődőn, originar din Balcani, dar stabilit ulterior la Paris.

[6] Cei doi s/ar fi cunoscut la restaurantul Astoria din Oradea.

[7] Ady considera Oradea un veritabil oraş. Aici, el a intrat în societatea unor redactori şi editori consacraţi – în marea lor majoritate francmasoni –care erau frânaţi în activitatea lor de împrejurările vremii respective, dar şi de supravegherea severă a serviciilor secrete maghiare. El a avut foarte multe de învăţat de la noii săi prieteni şi fraţi, în primul rând de la Biro Lajos, care era mai tânăr decât el. Între altele, graţie sfaturilor şi îndrumărilor lui, Ady s-a angajat în rândurile intelectualităţii maghiare progresiste care acţiona, inspirată de cercurile masonice vest europene, pentru prăbuşirea anacronicului imperiu dualist austro-ungar şi recâştigarea identităţii naţionale şi statale a Ungariei, care, după cum se ştie, după devastatoarea bătălie din august 1526, dispăruse de pe harta Europei ca stat de sine stătător, suveran şi independent, fiind cel mult o provincie în diverse formule statale străine.

[8] Ziarul Nyugat a apărut în ianuarie 1908. El va publica aici poezia „Sub muntele Sion”. În anul 1912, după ce în 1907 fusese nevoit să părăsească redacţia ziarului „Budapesti Naplo”, iar ulterior, datorită rivalităţii poetice cu Kiss József, redactorul ziarului „A Het”, nu reuşeşte să lucreze în redacţia acestuia, Ady devine redactor al ziarului Nyugat, rîmânând, până la sfârşitul vieţii sale, unul din colaboratorii cei mai prestigioşi ai acestei publicaţii. În paginile acestui ziar, dar şi ale numeroaselor publicaţii ale vremii, Ady a manifestat un pronunţat simţ critic la adresa clasei aristocrate feudale maghiare pe care, nu o dată, a acuzat-o ca fiind principala vinovat ă faţă de înapoirea poporului maghiar şi starea de mizerie în care trăia acesta.

[9] În jurul acestei reviste s-a constituit una din cele mai active loji francmasonice, cu bogate relaţii şi susţineri pe plan extern, implicată în marile bătălii politice din epocă.

[10] Atunci când se pregătea să meargă prima oară la Paris, Ady Endre l-a căutat şi a cerut sprijin financiar de la „tatăl curselor de cai şi al jocurilor de cărţi”, respectiv Teglás Tivadar, un bogat politician şi un scriitor mediocru al epocii.

[11] Între 1904-1911 Ady a călătorit de 7 ori la Paris. Mergea la Paris, de la Oradea în general, ocolind Budapesta, care nu-i plăcea. După prima călătorie, Ady a rămas, timp de un an, la Paris.

[12] Nu întâmplător, credem noi, atât poetul cât şi exegeţii operei sale, consideră că e o diferenţă valorică vizibilă între volumul său de debut Versek (Debreţin, iunie 1899) (Poezii), următorul intitulat Még egyszer (Oradea, 1903) (Incă o dată) şi cel intitulat „Ūj versek” (Versuri noi), apărut în februarie 1906, sau „Vér es arany” (Sânge şi aur), din decembrie 1907. Ultimele două volume ilustrează deja grăitor influenţa fastă avută asupa propriei lirici de contactul cu literatura franceză şi noile curente de la început de secol XX.

[13] În sensul că poetul va ajunge în oraşul-lumină, Paris, atras, dar şi sprijinit substanţial de amanta sa.

[14] Relaţia lor era caracterizată de apropiaţi ca fiind  nu doar capricioasă, ci din ce în ce mai tensionată şi sufocantă. Femeia era tot mai capricioasă, făcându-i mereu reproşuri şi arătându-şi gelozia mistuitoare. Relaţia lor a fost, de altfel, încă de la început, una cu despărţiri şi împăcări violente. Fiind cunoscută opiniei publice, relaţia lor amoroasă a făcut nu o dată obiectul unor acuzaţii şi condamnări violente, fapt ce pare, însă, a nu îl fi afectat pe poet.  Căci, după cum se ştie, în volumul său „Uj versek”, din anul 1906, el i-a dedicat mai multe poezii, cuprinse în capitolul intitulat „Psalmii Ledei”. Tonul aproape de rugăciune ce se desprinde din aceste poeme nu lasă să se întrevadă furtuna şi lupta de mai târziu dintre ei. Unii istorici literari maghiari par îndreptăţiţi să afirme că, din cauza reproşurilor şi neînţelegerilor frecvente ce au apărut ulterior în relaţiile dintre ei, Ady ar fi încercat de mai multe ori să se despartă de Leda. O sugerează, între altele poeziile „Tristeţea Învierii” şi „Binecuvântare în tren”. Dacă în aceste poeme, el evocă, cu multă căldură şi sensibilitate dragostea lor, evocând cu emoţie clipele petrecute împreună, în poezia „Mesaj frumos de despărţire”, tonul se modifică, cuvintele frumoasă dispar, poetul ajungând să o numească „floare demult ofilită”, semn grăitor al impasului în care ajunsese dragostea lor de altă dată.  Se pare că nici unul din ei nu-şi putuseră oferi unul altuia ceea ce căutau, iar despărţirea a fost inevitabilă

[15] Ruptura definitivă dintre el şi Leda s-a produs în aprilie 1912.

[16] La vârsta de 10 ani Berta Boncza fusese trimisă la Scoala de fete „Erzsebet” din Budapesta, iar ulterior, în anul 1911, la internatul de fete Lutry din Elveţia.

[17] Caracterizată de majoritatea istoricilor literari maghiari drept o fiinţă romantică şi exaltată, ea le avea ca model pe George Sand şi pe Szendrey Júlia şi aspira la nemurire literară. Sunt voci care consideră că  ea „era o vânătoare înnăscută, care aspira la cât mai multe trofee; şi le-a obţinut.” Ea a fost asemuită şi cu Alma Mahler, care a fost personajul cel mai feminin al secolului XX

[18] Leda, conştientă de atuurile rivalei sale, pare a fi intuit caracterul acesteia atunci când susţinea: „În această fetiţă ieşită de la semi-internat se ascunde o mare bestie”. Ea a tras această concluzie după ce, ca să o necăjească, Ady i-a arătat scrisoarea „unei admiratoare secrete”. Leda a observat, încă de la primele rânduri, puterea rivalei sale de mai târziu. Şi a avut deplină dreptate. Atunci când Ady rămăsese pentru ea doar o amintire vagă şi îndepărtată, Leda nu a acceptat niciodată ideea că fusese învinsă şi a interzis apropiaţilor ei chiar şi prionunţarea numelui Csinskăi în prezenţa ei.

[19] Numele acestuia a fost Tőrők Károly, iar cauza sinuciderii lui ar fi reprezentat-o datoriile foarte mari acumulate de el la jocurile de cărţi.

[20] După acest nefericit eveniment, sora sa, Tőrők Berta a refuzat să-l mai vadă şi să mai vorbească vreodată cu fratele ei. Ea a rămas definitiv la Ciucea, unde îşi va creşte nepoata şi va administra proprietatea de aici.

[21] Boncza a ţinut să precizeze: „Nu am nimic împotriva lui Ady poetul; totul ar fi în regulă dacă n-aş şti că este un om bolnav, care îşi petrece jumătate din viaţă în sanatoriii. Pentru asta mi-am educat eu fata? Ca să fie infirmieră de la vârstă tânără? Căsătoria scriitorilor şi artiştilor nu este de obicei durabilă şi nici fericită”.

[22] Boncza Miklós nu a fost de acord cu această căsătorie. I s-a opus vehement, cu toate intervenţiile cunoştinţelor şi ale unor politicieni.  Nu s-a putut obişnui cu ideea că fiica lui va fi soţia unui „om care nu e făcut să fie soţ.”  Nu a răspuns nici scrisorilor trimise în 26, respectiv 27 iunie 1914. Singura soluţie care le-a rămas celor doi a fost să ceară consimţământul pentru căsătorie. Această problemă părea, la început, a fi simplu de rezolvat. Urmând sfatul lui Hirsch Gyula, avocatul angajat de ei, s-au deplasat în data de 30 iulie 1914 la Cluj pentru rezolvarea problemeio lor. Dar nu a fost aşa de uşor cum crezuseră ei la început. Ady Endre a mers de 3 ori la Budapesta şi de mai multe ori la Cluj, a scris numeroase scrisori. Dar poziţia fermă şi intransigentă a lui Boncza  a dus la întârzierea rezolvării problemei.. Abia după opt luni au  obţinut acceptul. În data de 27 februarie a fost dată sentinţa definitivă în favoarea celor doi. Într-o oarecare măsură şi-a modificat poziţia şi Boncza Miklos şi, în secret, încerca să-i ajute până la urmăîn rezolvarea problemei. Pentru a-şi rezolva problema, Ady îşi călcase pe mândrie şi îi scrisese şi duşmanului său politic, puternicul şi influentul conte Tisza István.

În 27 martie 1915, la Budapesta a avut loc căsătoria civilă a lui Ady Endre cu Boncza Berta, oficiată de primarul Barczy István. Cea religioasă a fost oficiată de preotul reformat Szilágyi Dezső.

La o săptămână după căsătorie s-au mutat la Ciucea, unde au locuit până în noiembrie 1917.

[23] Când l-a văzut prima oară beat pe Ady, Csiszka pare a regreta pasul făcut. În jurnalul ei notase amar: „Mi se pare firească şi normală soarta pe care mi-am asumat-o. Nu sunt martiră. Sunt fericită!”.

[24] În noiembrie 1917 cuplul s-a mutat în imobilul situat în str. Palné nr. 4 din Budapesta, locuinţă moştenită de la Boncza Miklós. Csinszka şi-a dat toată silinţa să aranjeze casa confortabil. Dar sănătatea lui tot mai precară l-a obligat pe poet să-şi petreacă cea mai mare a timpului prin spitale şi sanatorii, fiind deja foarte grav bolnav. De altfel, la 27 ianuarie 1919, pe când avea 42 de ani, el a murit, lăsând în urma sa o văduvă în vârstă de numai 24 de ani.

[25]Ni se pare complet nejustificată această afirmaţie. Este ştiut că poetul făcuse multe demersuri spre a-şi convinge viitorul socru să accepte căsătoria lui cu Berta. În astfel de condiţii credem că ar fi fost imposibil ca cei doi să nu se fi întâlnit niciodată.

[26]Între vizitatorii lor s-a numărat şi poetul şi traducătorul Tabéry Geza. Acesta ar fi luat-o, potrivit propriilor sale afirmaţii, deoparte pe Csinska şi ar fi întrebat-o: „Eşti fericită?” Iar Csinska ar fi răspuns: „Ziua, da …” Este ştiut faptul că, încă înainte de a-i scrie lui Ady, Csinska îi scria scrisori lui Tabery Geza în scopul de a-l cuceri. „Da, Geza o să vin la dumneata şi, atunci când vei fi singur şi părăsit îţi voi săruta sufletul. Voi face asta pentru că vreau să te chinui şi vreau să te eliberez”. Berta se considera o fiinţă cu chemare spre lucruri înalte, asta şi ca urmare a dramei naşzterii sale.

[27]Sunt o serie de voci critice faţă de văduva poetului. Astfel, prietenul acestuia, Hatvany, o acuză pe Csinska, care scrisese, la 13 ani după moartea lui Ady: „Minunea ce-am văzut cu ochhi/Am atins-o, am mângâiat-o/i-am cuprins inima în inima mea…” că, în realitate: „Nu ai văzut, Csinska, [...] dacă ai fi cu adevărat sinceră, ar trebui să recunoşti că pentru ady tu pregăteai vinul amestecat cu apă, că ai avut un soţ bolnav, chinuitor, simandicos, care era mahmur fie din cauza băuturii, fie din cauza durerii sau, ceea ce este şi mai dureros, zăcea toată ziua în pat, în camera plină de fum”.

[28]Babits a cunoscut-o pe Csinska în toamna anului 1918, ]n perioada când el ţinea la facultate seminarii despre viaţa lui Ady. Boncza Berta participa la aceste seminarii. La înmormântare, Babits a rostit un discurs din partea şi în numele colectivului redacţional al ziarului „Nyugat”, prilej cu care a putut sta de vorbăcu Berta. Şi acum ea stătea în faţa lui Babits. Primul pas a fost făcut de Csinska. La sfârşitul lunii februarie 1919, deci la mai puţin de o lună de la moartea lui Ady, ea i-a scris lui Babits: „Dumneata eşti un om deştept, bun şi liber. Sigur nu vei interpreta greşit scrisoarea mea. Simt nevoia de linişte, de prietenie sinceră şi, deşi nu am nici un drept să te deranjez cu prezenţa şi cu dorinţele mele, te rog ajută-mă să găsesc acea linişte şi prietenie de care am nevoie”. Această relaţie a intrat furtunos în viaţa lui Babits, iar el a lăsat totul la voia întâmplării.

[29]Cercetătorii maghiri au observat că: „La început Bobits este reţinut în relaţia cu Csinska. Ea se folosise de pretextul consultării lui în legătură cu desenele pe care le executase. El nu prea ştia să se poarte cu femeile, dar nici nu avea o părere foarte bună dwespre ele.” Însă Csinska l-a ţinut sub tirul scrisorilor ei, pe care i le expedia printr-un curier, care aştepta pe loc răspunsul. Ulterior, adfică în 1919, ea încearcă să se facă utilă, manifestând grijă faţă de Babits şi făcându-i rost de zahăr şi de mâncare. Având, însă, în vedere buna stare materială a poetului, care nu avea nevoie de pachetele ei, Csinska nu pare a câştiga prea mult teren printr-o astfel de abordare. Dar ea e perseverentă şi nu o descurajează acest insucces momentan.

[30]Între cei doi apar curând şi reproşurile. Astfel, în corespondenţa dintre ei, care a încetat abia în 1920, abia după căsătoria sa cu pictorul Marffi, Csinska îi reproşa: „Mă doare faptzul că ieri m-ai jignit. Ai considerat omagiul meu ca o încercare de cucerire, nu ai vrut să-mi vezi mâinile de copil tot timpul murdare, care au căutat tot timpul dragostea maternă, ca pe nişte mâini moi, de femeie”

[31]Este ştiut faptul că una din cauzele morţii lui Ady a fost şi sifilisul. În anii 60-70, la Ciucea, Veturia Goga susţinea pe de o parte că Csinska a murit şi ea din cauza îmbolnăvirii cu sifilis. Comunicatul oficial cu privire la cauza morţii Csinskăi indică, în realitate, că aceasta a murit din cauza unei congestii cerebrale. Pe de altă parte, tot Veturia Goga susţinea că şi Léda ar fi murit din aceeaşi cauză – adică de sifilis.

[32]Diverşi autori maghiari au ţinut să precizeze că: Csinska nu ştia să îmbătrânească. Pe măsură ce simţea trecerea vremii, ea a căutat compania unor bărbaţi alături de care să se simtă tânără. Unul dintre ei a fost bătrânul editor Mikes Lajos, celălalt Barczy Istvan, primarul Budapestei. Înţelept, Márffi Ődőn a trecut cu vederea aceste relaţii adulterine ale soţiei sale.

Viaţa agitată pe care a dus-o şi-a spus cuvântul şi, la puţin după împlinirea vârstei de 40 de ani, Csinska a murit în urma unei comoţii cerebrale (există, însă, şi voci care susţin că adevărata cauză a morţii ei ar fi fost sifilisul pe care îl preluase de la Ady. Afirfmaţia ni se pare însă inexactă şi tendenţioasă: dacă ea s-ar fi îmbolnăvit cu adevărat de sifilis, ar fi trebuit să îi îmbolnăvească pe Babits, pe soţul şi amanţii ei. Cel puţin în cazul soţului ei acest lucru nu este adevărat). Pictorul Márffi i-a supravieţuit vreme de un sfert de secol. Într-o carte, apărută la Editura Noran, din Budapesta, în 2009, şi intitulaqtă „Muza efemeră (văduva lui Ady, amanta lui Babits, soţia lui Márffi), Rockenbauer Zoltán, susţine că în urma ei au rămas „poezii drăguţe, dar nu foarte importante, însemnări, schiţe şi desene ”. Dar despre ea au rămas poezii şi tablouri, adevărate capodopere literare şi plastice. Aş adăuga aici şi versurile pe care i le-a adăugat Babits pentru care Csinska: „Era ca un băieţel scump/şi pentru mine, nu va fi niciodată altceva, decât un băieţel./ Femeile sunt rele, viaţa e groaznică/şi toţi adulţii îmi sunt duşmani”.

[33] Márffi Ődőn (30 noembrie 1878 – 3 december 3 1959), a studiat la Academia  Julian, Paris, dar şi la École des Beaux-Arts, apoi a lucrat în studioul lui  Cormon. A revenit în Ungaria în 1907. A devenit  lider al post impreionismului maghiar: Márffi păstrează urme ale constructivismului din tinereţea sa. În lucrările lui a combinat tşcoala de la Paris cu tradiţia ungară. A călătorit în  America în 1928. A pictat “Culegătorii de Fructe”, un panou de mari dimensiuni în culori bogate în 1949. Beside his tapestries, lithografiile sale (“Vizita Sf. Ioan”) şi portretele au fost remarcabile.

Preșcolarii ecologiști de la Grădinița nr. 7 din Roșiorii de Vede


In cadrul Programului Educational si concursului national ” Scoli pentru un viitor verde” , Gradinita nr. 7 din Rosiorii de Vede deruleaza actiunea de strangere a PET-urilor pentru reciclare. Coordonatorul actiunii, directoarea Valeria Cheran, ne-a declarat ca de la începutul saptamânii se deruleaza strângerea de PET-uri, sub deviza ” Prin reciclare-reducem din poluare!”. Cu sprijinul educatoarelor copii de aici au strâns cantitati importante de PET-uri, pe care le-au depozitat în saci speciali, ce vor ajunge la finele actiunii, mai exact saptamâna viitoare, la un centru special de colectare si reciclare, care a are contract încheiat cu gradinita nr. 7 din Rosiorii de Vede.

Copiii participanti la aceasta actiune au fost informati despre importanta reciclarii, aflând cu acest prilej ca este nevoie de 400 de ani pentru descompunerea unui PET.

Programul educatioanal si concursul national ” Scoli pentru un viitor verde” se adreseaza tuturor scolilor si gradinitelor din Romania si urmareste realizarea de activitati instructiv-educative, cu scopul de a informa prescolarii , elevii, cadrele didactice, parintii si comunitatile locale in legatura cu problemele actuale de ecologie, dar si de a dezvolta in rindul copiilor responsabilitatea fata de comunitatea si mediul in care traiesc si invata. La nivel national, concursul a fost lansat de wwf (World Wide Fund for Nature), prin filiala din Romania WWF-Proiectul Dunare Carpati si Editura CD Press, prin revistele educationale Terra Magazin, Doxi si Pipo. Proiectul, care se va incheia la data de 31 mai, este sustinut de Societatea Geografie, Institutul de Geografie al Academiei Romane, ministerul educatiei Cercetarii Tineretului si Sportului si Ministerul Mediului .

Pregătiri pentru recensământul general agricol în Teleorman


Unul din cele Mai importante județe agricole, Teleormanul, este și printre cele mai active în ceea ce privește pregătirea recesământului general agricol ce va demara în luna decembrie a acestui an și se va încheia la finele lunii ianuarie 2011.
Secretarii primăriilor au avut deja o primă rundă de instruire la Prefectura județului, când au fost înmânate și cele patru tipuri de formulare ce trebuie completate de comisiile locale de recesământ. Mai mult, la Direcţia Judeţeană de Statistică, după cum ne-a declarat Cristina Vatau, șefa acestei instituții, au ajuns datele centralizate la nivelul fiecărei localităţi privind terenurile şi animalele deţinute de persoanele fizice şi juridice în cele 97 de localități ale județului.
Pasul următor, după cum ne-a mai spus Cristina Vatau, va fi o nouă instruire la Alexandria, după 20 mai, privind sectorizarea pe unităţi de recenzare.
În altă ordine de idei, la DJS Teleorman va avea loc un concurs pentru suplimentarea personalului contractual implicat în recensământ cu încă şase posturi pentru perioada 20 mai-31 decembrie 2010 .
Această acţiune de amploare va permite, între altele, obţinerea de date statistice comparabile la nivel internaţional şi indispensabile procesului de participare a României la Politica Agricolă Comună. De asemenea, se fundamentează, astfel, măsurile pentru elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare şi a programelor ce vizează în principal agricultura şi dezvoltarea rurală

AC/DC la Bucuresti


Chiar dac a trecut ceva ani de la apogeul carierei, fanii romani i-au ascultat live pe monstrii sacri de la AC/DC, cu o cariera de 35 de ani in spate. Nici ploaia, nici vantul nu au stricat atmosfera din Piata Constitutiei , unde peste 50.000 de persoane, din care circa 2.000 veniti de pe alte meleaguri, au respirat la unison, dregandu-si glasul pentru ”Thunderstrack”, “Hells Bells” sau “You Shook Me All Night Long”.

 În deschidere, publicul a fost încălzit de trupa rock românească iris şi de trupa americană de heavy-metal Down.

Show-ul celor de la ac/dc a fost deschis cu Rock&Roll Train, pentru care a fost pusă pe scenă o locomotivă în mărime naturală.

 Show-ul a beneficiat de jocuri de lumini spectaculoase şi o desfăşurare de forţe impresionantă. Evenimentul muzical de la București fiind organizat cu un buget de 2,5 milioane de euro.

 

Aravane Rezai a învins pe Venus Williams în finala turneului WTA de la Madrid


Rezai vs Venus, finala Madrid

Duminică, 16 mai, Aravane Rezai  a învins pe  Venus Williams în finala turneului wta de la Madrid, dotat ă cu premii în valoare de 3,5 milioane de euro, după două seturi (6-2, 7-5).

 Rezultate consemnate sâmbătă în cele două semifinale:
Aravane Rezai (Franţa) – Lucie Safarova (Cehia) 6-1, 0-0 (abandon)
venus williams (USA/N.4) – Shahar Peer (Israel) 6-3, 6-0.

 

Sporting Roșiori a primit șase goluri la Zimnicea


Căderea în clasament a echipei Sporting Roșiori era previzibilă după jocul de acasă cu Turris Turnu Măgurele. Dar de aici până la ce se întâmplă acum la o echipă, care este menținută cu mari sacrificii financiare de câțiva tineri întreprinzători, este distanță mare. Lipsa de coeziune și de încredere, contrazicându-mă doar în câteva rânduri la Zimnicea când Sporting a egalat la 3, în jocul din etapa a XXVII-a, este cea care a adus  o nouă înfrângere pentru roșioreni. Chiar dacă a fost și un acasa.ro /arbitraj” title=”arbitraj”>arbitraj părtinitor pentru gazde, cele șase goluri primite de la Dunărea Zimnicea sunt grăitoare.

Sporting a ajuns o echipă  are se roagă să se termine mai repede coșmarul acestui final de campionat, dar stă și cu teama că din sezonul viitor cei ce dau banii pot renunța la o ”dragoste de fotbal” prea costisitoare pentru insatisfacțiile aduse .

Sporting Roșioriii de Vede: Bușcă – Cotei, Dobre, Mitroi, Petrache – Oprea, Rada, Toma, Niculae – Carabașu, Toader . Au mai jucat: Bican, Neciu și Costescu.

Sporting Roșiori învinsă de Metalul Peretu


Sporting a pierdut cu scorul de 4-1 meciul cu Metalul Peretu din etapa a 26-a a Ligii a 4-a de fotbal. Pentru gazde au punctat Ghivici (min. 14 si 80), Mocanu (min. 39) si Berce (min. 89), in timp ce pentru rosioreni a inscris Cristi Rada, in minutul 41.

sursa: sporting-rosiori.webnode

sursa: sporting-rosiori.webnode

O victorie clară a gazdelor, bine coordonate în teren de fostul divizionar Dumitru Paciurea, în fața unei echipe, Sporting, obosită și fără orizont, mai ales după ce fostul jucător de ligă națională,

Gheorghe Alexandru, și-a dat demisia , în urmă cu două etape, din funcția de antrenor.

Danezele de la Viborg au câștigat Cupa Campionilor la Handbal


Olchim Râmnicu Vâlcea a pierdut și manșa a doua din finala Cupei Campionilor la handbal feminin în fața danezelor de la Viborg , disputată în Sala Sporturilor din București, în prezența a 6000 de suporteri care le-au încurajat frenetic pe românce. Deși au practicat un joc bun, oltchim s-a recunoscut învinsă la final, scor 31-32, în tur 21-28.

CFR Cluj este din nou campioana a Romaniei!


CFR castiga pentru a doua oara titlul, dupa ce au invins in aceasta seara cu 2-1 pe International Curtea de Arges, in penultima etapa a Ligii I.

Ziua Internațională de Acțiune pentru Climă sărbătorită la Roșiorii de Vede


În fiecare an, în data de 15 mai, se aniversează Ziua Internațională de foto. Gabriel Argeseanu

Acțiune pentru Climă.

Pentru a marca acest eveniment vineri, 14 mai, Grădinița nr. 6, impreuna cu Grădinița nr. 3, ambele din Roșiorii de Vede,  au realizat un spectacol în aer liber pe scena amenajată în curtea premei dintre organizatoare.

Inițiativa face parte din seria de acțiuni cuprinse în  proiectul educațional “Ecogradinița”, care-și propune să contribuie la creșterea gradului de conștientizare al copiilor asupra  problemelor de mediu.

Schimbările climatice din ultimii ani au un impact semnificativ atât asupra ecosistemelor naturale, biodiversității, resurselor naturale, cât și asupra sănătății umane.

România, și implicit municipiul Roșiorii de Vede,  a resimțit direct efectele încălzirii globale: temperaturi extreme, inundații, furtuni violente. De aceea, este important ca opinia publică, în special copiii și tinerii, să fie informați cu privire la impactul pe care il pot avea asupra mediului și a stilului de viață pe care trebuie să îl adopte pentru a contribui la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Vorbind în fața copiilor de la cele două grădinițe, a dascălilor și elevilor de la Școala cu clasele I-VIII ”Zaharia Stancu”, dar și a părinților și bunicilor, directorul Grădiniței nr.6, ed. Georgeta Porumbeanu, aprecia că: ” Interesul și dragostea pentru natură sunt, la majoritatea  copiilor, instinctive. În plus, comportamentele și convingerile formate copiilor la o vârstă cât mai fragedă sunt cele care se pastrează cel mai bine toată viața. De aceea , în educația realizată în gradiniță trebuie să pornim de la interesul firesc al copiilor pentru plante și animale, pentru ceea ce reprezintă, în general, natura pentru ei. Preșcolarii trebuie să realizeze că problemele mediului înconjurator sunt ale lumii întregi, ale fiecaruia dintre noi, iar fiecare actiune negativă a noastră, oricât de insignifiantă ar fi, poate să afecteze în mod distructiv natura”.

După acest moment introductiv, pe scenă au urcat pentru a demonstra prin vers, cântec și joc ce au înțeles preșcolarii îndrumați de educatoarele: Marioara Dobrotă (grupa pregătitoare, nr. 6), Domnica Troscot (grupa mijlocie, nr.3), Liliana Cornea (grupa mijlocie, nr.3), Lenunța Stancu (grupa pregătitoare, nr. 3), Tudorița Primejdie (grupa pregătitoare, nr.3), Mariana Ilie (grupa pregătitoare, nr.3), Veronica Belu (grupa pregătitoare, nr.6).

În aplauzele celor prezenți și înconjurată de prichindeii îmbrăcați în verde, care țineau în mânuțele lor fragile pancarte cu slogane ecologiste, directoarea Georgeta Porumbeanu a împărțit pliante cu câteva norme elementare de conduită în natură, încheind cu îndemnul:”Noi toți trebuie să devenim mai reponsabili față de mediul înconjurător. Schimbarea mentalității oamenilor este dificilă, iar fără educația  fiecarui individ în acest sens, începând de la vârste timpurii, orice demers la scară socială de ocrotire a mediului este supus eșecului”.

În concluzie, este bine ca aceste voci de prichindei ce vorbesc cu inocența caracteristică despre natură, ca despre un miracol pe care îl descoperă cu fiecare plantă, insectă sau animal, să fie încurajați și acasă să creadă în aceste miracole, să li se explice de ce miracolul trebuie să continue și pentru generațiile viitoare, altfel, nu peste mult timp, miracolul multicolor al naturii și albastrul cerului se vor transforma în coșmarul omenirii care va lupta pentru supraviețuire pe o planetă distrusă de poluare și ignoranță.

Note:

Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice

      În 1992 liderii mondiali şi experţii de mediu din peste 200 de ţări s-au reunit la Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro pentru a încerca să răspundă crizelor globale de mediu. S-a convenit astfel adoptarea Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC), care stabileşte cadrul general al acţiunilor interguvernamentale de răspuns la provocarea reprezentată de schimbările climatice. Cu acest prilej a fost recunoscut faptul că sistemul climatic este o resursă comună a omenirii a cărui stabilitate poate fi afectată de emisiile antropice de dioxid de carbon şi alte gaze cu efect de seră.

      Obiectivul principal al UNFCCC este: “realizarea stabilizării concentraţiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină perturbarea antropică periculoasă a sistemului climatic. Acest nivel va trebui realizat într-un interval de timp suficient, care să permită ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările climatice, astfel încât producţia alimentară să nu fie ameninţată, iar dezvoltarea economică să se poată desfaşura într-o manieră durabilă.”

      România a ratificat UNFCCC prin Legea nr. 24/1994 manifestâdu-şi în mod clar preocuparea faţă de schimbările climatice la nivel mondial şi voinţa politică de a îndeplini angajamentele ce derivă din această convenţie. 

Protocolul de la Kyoto la UNFCCC

      Cea de-a treia Conferinţă a Părţilor ce s-a desfăşurat în decembrie 1997 la Kyoto, în Japonia, a reprezentat un nou pas înainte în problema schimbărilor climatice globale. Dovezile ştiinţifice apărute după adoptarea UNFCCC au indicat necesitatea unor măsuri mai stringente de reducere a GHG. S-a cerut Părţilor la Convenţie să-şi asume angajamente mai puternice decât stabilizarea emisiilor de GHG (conform UNFCCC) şi să limiteze sau să reducă emisiile de GHG în prima perioadă de angajament (2008-2012) cu o cotă negociată.

      România a semnat Protocolul de la Kyoto în 1999 fiind apoi prima Parte aflată pe Anexa I a UNFCCC care l-a ratificat în ianuarie 2001 prin Legea nr. 3/2001. Valoarea angajamentului de reducere a emisiilor de GHG adoptat de România este de 8% faţă de anul de bază 1989.

      Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la nivel internaţional la data de 16 februarie 2005. Protocolul prevede, de asemenea, posibilitatea utilizării celor trei mecanisme flexibile cunoscute sub numele de Implementare în Comun (JI), Mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM) şi Comercializarea Internaţională a Emisiilor (IET). Acestea au fost proiectate pentru a ajuta Părţile aflate pe Anexa B a Protocolului să reducă costurile privind îndeplinirea angajamentelor de reducere a emisiilor de GHG, profitând de oportunităţile de reducere a acestora în alte ţari, sau de creşterea capacităţii de sechestrare a GHG, care implică costuri mai mici decât în propria ţară. Acestea oferă, de asemenea, beneficii şi ţărilor gazdă prin asigurarea finanţării pentru proiectele de reducere a emisiilor de GHG.

Potrivit prevederilor Protocolului de la Kyoto, România s-a angajat să reducă emisiile de gaze cu efect de sera cu 8% faţă de nivelul din 1989 (anul de bază) în prima perioadă de angajament 2008 -2012. Anul de bază pentru emisiile de Hidroflurocarburi, Perfluorocarburi, Hexafluorură de sulf este 1995.

 

15 MAI – ZIUA INTERNATIONALA DE ACTIUNE PENTRU CLIMA


 Autor:

educ. Georgeta Porumbeanu, director Grădinița nr. 6 Roșiorii de Vede

foto: Gabriel Argeseanu

foto: Gabriel Argeseanu

 Protectia mediului devine tot mai mult una din cele mai importante preocupari ale societatii contemporane si comporta trei aspecte importante:

-          prevenirea deteriorarii mediului,

-          -actiuni de de poluare si reconstructie ecologica,

-          -pastrarea sau intretinerea zonelor depoluate.

Interesul si dragostea pentru natura sunt, la majoritatea copiilor, instinctive. In plus, comportamentele si convingerile formate copiilor la o varsta cat mai frageda sunt cele care se pastreaza cel mai bine toata viata.

De aceea, in educatia realizata in gradinita trebuie sa pornim de la interesul firesc al copiilor pentru plante si animale, pentru ceea ce reprezinta,in general, natura pentru ei.

prescolarii trebuie sa realizeze ca problemele mediului inconjurator sunt ale lumii intregi, ale fiecaruia dintre noi, iar fiecare actiune negativa a noastra, oricat de insignifianta ar fi, poate sa afecteze in mod distructiv natura.foto: Gabriel Argeseanu

Abordarea educatiei ecologice in gradinita prezinta anumite particularitati metodologice, scopul final al acestui demers fiind formarea unui comportament ecologic adecvat si derularea de actiuni concrete de protectie a mediului inconjurator.

Pentru a le forma copiilor o conduita ecologica putem porni de la o idée simpla, dar destul de eficienta in planul emotiilor si sentimentelor: transpunerea copiilor in locul elementului din natura care a suferit o agresiune din partea omului.foto: Gabriel Argeseanu

 Pus in postura celui agresat care nu se poate apara singur,copilul va realiza ca trebuie sa acorde drept la existenta tuturor elementelor mediului din jurul sau. Treptat va intelege ca orice actiune de distrugere sau exterminarea de orice fel este cat se poate de daunatoare pentru ca strica echilibrul naturii.foto: Gabriel Argeseanu

A ocroti si imbunatati mediul inconjurator reprezinta pentru intreaga societate un obiectiv primordial, o sarcina a carei realizare trebuie coordonata si armonizata foarte bine in sistemul educational.

 

Actiunea de protectie a mediului nu este usoara in comunitate. Schimbarea mentalitatii oamenilor este dificila, iar fara educatia  fiecarui individ in acest sens,incepand de la varste timpurii,orice demers la scara sociala de ocrotire a mediului este supus esecului.foto: Gabriel Argeseanu

In sprijinul realizarii acestui demers educativ vine proectului educational “Ecogradinita”, care-si propune sa contribuie la cresterea gradului de constientizare al copiilor asupra  problemelor de mediu, punandu-I  astfel bazele dezvoltarii , se urmareste clarificarea apartenentei copiilor la mediu.Sunt incurajate discutiile si munca in grup, precum si orice initiativa luata in protejarea mediului.

foto: Gabriel Argeseanu

In cadrul proiectului educational “Ecogradinita”, pe 15 Mai, sarbatorim Ziua Internationala de Actiune pentru Clima. Cu aceasta ocazie , Gradinita nr 6, P.J. impreuna cu Gradinita nr. 3, structura  au organizat un spectacol in aer liber in curtea Gradinitei nr.6 Rosiori. Am invitat parintii copiilor din cele doua gradinite si copiii de la Scoala vecina “Zaharia Stancu”

Demisia lui Tudorel Coman și amenzile pentru nedeclararea capturării sau uciderii accidentale a unor animale sau păsări protejate


Două sunt noutățile ce ne-au parvenit dinspre Comisariatul Judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu. Primul, pe care nu îl vom coment, este demisia inexplicabilă a directorului acestei instituții județene, Tudorel Coman, pe motiv că ”  nu sunt  funcționar  public și ca atare  nu îndeplinesc  condițiile pentru a mă putea  prezenta  la concursul  pentru postul de  director.  Ca urmare, mi-am  dat  demisia pentru  a nu mai  încurca  lucrurile  și a nu  mai da posibilitatea  la diverse speculații, respectiv  păstrarea  mea pe post  doar  pentru  ca sunt  de la PDL.  Eu  cred că așa este corect”.

Al doilea se referă la nedeclararea cazurilor de captură sau ucidere accidentală a unor exemplare aparţinând speciilor de păsări şi animale strict protejate constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.000 la 5.000 de lei pentru persoanele fizice, iar pentru persoanele juridice amenda este de la 5.000 la 10.000 de lei, sancţiunile fiind aplicate de Comisariatul Judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu. Sistemul de monitorizare a capturilor şi uciderilor accidentale ale tuturor speciilor strict protejate a fost reglementat prin HG nr.323/2010, iar lista acestora se regăseşte în anexele 4A şi 4B ale OUG 57/2007.

Potrivit reprezentanţilor Agenţiei de Protecţie a Mediului Teleorman, orice persoană fizică sau juridică deţinătoare accidental a unor exemplare de faună sălbatică sau cadavre ale acestora are obligaţia să le declare la Comisariatul Judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu şi să semneze declaraţia privind capturarea/uciderea accidentală a unor exemplare aparţinând speciilor de păsări şi animale strict protejate.

 

Patru noi blocuri ANL pentru tinerii din Roșiorii de Vede


Consiliul Local Roșiorii de Vede a probat lista definitivă cu cei 64 de beneficiari ai locuinţelor sociale pentru tineri, apartamente situate în patru blocuri ANL , situate pe str. Sf. Teodor.

Lista dată publicității cu cei care vor locui în noile apartamente sunt: Sionel Nicoleta Alina – 64 de puncte; Pârjol Angelica Alina – 62 de puncte; Cerceloiu Ion – 61 de puncte; Militaru Mihăiţă – 60 de puncte; Zimbreşteanu Mihaela Corina – 58 de puncte; Zamfir Geanina – 57 de puncte; Creastă Paula Mihaela – 57 de puncte; Panait Iulian – 56 de puncte; Ghiţă Petrişor – 56 de puncte; Urlan Marius – 56 de puncte; Șerb Paul Marius – 55 de puncte; Bibelea Oprică Daniela – 55 de puncte; Bădică Iulian Eugeniu – 55 de puncte; Bongeac Ionuţ Ciprian – 54 de puncte; Radu Codruţa Camelia – 54 de puncte; Predoaica Cristina Iulia – 53 de puncte; Tabrică Camelia – 53 de puncte; Alexa Crina Mirela – 52 de puncte; Preda Florina Eliza – 52 de puncte; Sănduleasa Viorel Petrişor – 51 de puncte; Memu Adriana – 51 de puncte; Mircescu Tudor Vasilica – 51 de puncte; Stoian Marian – 51 de puncte; Militaru Ginel Florin – 51 de puncte; Ciucă Constantina Florentina – 50 de puncte; Pîrjol Robert Petrişor – 50 de puncte; Popa Costel Bogdan – 50 de puncte; Voicu Iulian Silviu – 50 de puncte; Degeratu Maria Claudia – 49 de puncte; Surugiu Gheorghiţă Ofelia – 49 de puncte; Vocheci Marius Daniel – 49 de puncte; Frîncu Marius – 48 de puncte; Ionescu Nicoleta Teodora – 48 de puncte; Mihăilescu Mădălina – 48 de puncte; Voicescu Nicolae – 47 de puncte; Stan Marius – 46 de puncte; Fascu Cornel – 46 de puncte; Orzata Mariana – 46 de puncte; Şerban Lavinia Alina – 46 de puncte;

Ipir Ionel Adrian – 46 de puncte; Ciurea Ionela Daniela – 45 de puncte; Eana Maria Oana – 45 de puncte; Salceanu Crenguţa – 45 de puncte; Sandu Adrian Sorin – 45 de puncte; Ştefan Laurenţiu – 45 de puncte; Pîrvan Liviu – 45 de puncte; Sima Adrian – 44 de puncte; Eremia Dănuţ Mirel – 44 de puncte; Muşat Alina – 44 de puncte; Săvoiu Mariana – 44 de puncte; Muşat Marian – 44 de puncte; Albulescu Dorina- 43 de puncte; Croitoru Iulian – 43 de puncte; Turlei Liviu – 43 de puncte; Andrei Pompilia – 43 de puncte; Leonte Aurel – 43 de puncte; Neagu Grigore – 43 de puncte; Diaconu Iulică – 42 de puncte; Stîngă Liliana – 42 de puncte; Afende Andreea Ramona – 42 de puncte; Robu Viorica – 42 de puncte; Florea Veronica – 42 de puncte; Niţă Rodica Mirela – 41 de puncte şi Diaconeasa Elena – 41 de puncte.

Primarul Ion Nuțu , după ce data recepției a fost extinsă cu patru luni, urmare a unor întârzieri tehnice datorate constructorului,  va înmâna cheile pentru cele 64 de apartamente ANL peste trei săptămâni.

 

Ziua Eroilor la Roșiorii de Vede


 

Azi, de Ziua Înălţării Domnului,  în municipiul Roșiorii de Vede, în organizarea administrației locale, cu începere de la ora 11, la statuia Eroului Necunoscut amplasată în zona pietonală din fața Primăriei Roșiorii de Vede, s-a desfășurat ceremonialul civil și religios dedicat Zilei Eroilor și Martirilor Neamului Românesc, urmat de depunerea de jerbe și coroane de flori.

 

În fața unui număr mic de roșioreni, după Te Deum-ul susținut de preoți din Protoieria Roșiorii de Vede, au urmat scurte alocuțiuni susținute de primarul Ion Nuțu și Dumitru Ștefănescu, veteran de război, președintele Asociației Veteranilor de Război din localitate, care după ce a amintit că ”acel ce nu-și cinstește eroii nu se prețuiește pe sine” a încheiat:”Gîndurile noastre se îndreaptă acum spre toţi eroii cunoscuţi şi necunoscuţi care dorm somnul de veci în cimitirile Patriei, pe pămînturi străine, unii fără mormînt şi cruce la căpătîiul lor”

Acțiunea s-a mutat apoi în sala de conferințe a |Casei de Cultură, unde veteranii au fost premiați cu sume de bani și diplome de primarul Ion Nuțu și viceprimarul Iulian Silviu Voicu.

 

A fost astfel recompensați, în funcție de ”bugetul administrației”, veteranii:Constantin Murugă, Constantin Dincă, Gheorghe Onofrei, Oprea I. Troncea, Marin I. Purcel, Florea Mincă, Dumitru Ștefănescu, Lică Radu, Gheorghe Costea, Mihail Bușcă, Ion Andrei, Aurel Vastea, Petre Simedrea, Gheorghe Burghelea, Paraschiv Dumitrescu și Constantin Limbălată.

 

”Nu este festivism, pentru că noi facem acest gest de recunoștință pentru cei care au luptat să fim un popor suveran azi de mai mulți ani. În decursul acestui an, vom repeta această acțiune de omagiere și recompensare materială a acestor oameni cu inimă mare, de care ne bucurăm că sunt printre noi ca o pildă pentru tinerii de azi”, a declarat pentru Roșiorinews primarul Ion Nuțu.

Modificări de dobândă la certificatele de trezorerie


Începând cu data de 10 mai 2010, rata dobânzii la termen pentru certificatele de trezorerie transformate în depozite la termen la Trezoreria Statului se stabileşte la 6,25% pe an.

La data intrării în vigoare a O.M.F.P. nr. 1072/2010, Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 513/2009 privind stabilirea ratei dobânzii la termen pentru certificatele de trezorerie transformate în depozite la termen la Trezoreria Statului, publicat în monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 19 martie 2009, se abrogă.

Baza legală: Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1072/2010 privind stabilirea ratei dobânzii la termen pentru certificatele de trezorerie transformate în depozite la termen la Trezoreria Statului, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297/07.05.2010, informează Cătălin Pavel de la Compartimentul de Presă al DGFP Teleorman.

Romania aproape de bataile din Grecia


Mii de pensionari cer demisia presedintelui Traian Basescu, pichetand prefecturile din intreaga tara. La Bucuuresti si Galati, pensionarii s-au imbrancit cu fortele de ordine si au rupt gardurile de protectie. Batranii sunt nemultumiti de decizia de scadere a pensiilor cu 15%.

Incidente cu jandarmii la protestele pensionarilor din Bucuresti si din tara

La Bucuresti, dupa fortarea cordonului de ordine, cei aproximativ 1.000 de protestari au reusit sa ajunga din zona amenajata pentru protest in fata intrarii de la Palatul Cotroceni.

In timpul imbulzelii create dupa fortarea gardurilor de protectie, doua femei au lesinat, aceasta primind ingrijiri medicale de la echipajul unei ambulante care trecea prin zona.

Cu putin timp inainte de fortarea cordonului de ordine, o delegatie a protestatarilor a fost invitata la discutii de catre reprezentantii Administratiei prezidentiale.

Protestele au inceput, ieri, in Bucuresti, cu agricultorii si profesorii in prim-plan

http://www.apropo.ro/news/

Impozitul pe drepturile de autor creste de la 9,5% la 16%


Impozitele pentru veniturile din dreptrui de autor , activităţi bursiere sau pentru dobânzile produse de depozitele bancare se vor majora la 16%, potrivit ministrului de Finanţe, Sebastian Vlădescu, pentru cotidianul Gândul.

Până în prezent din impozitul de 16%, perceput pentru drepturile de autor, se aplica o deducere de 40%, astfel că impozitul efectiv era de 9,5%.

În ceea ce priveşte dobânda la economiile din bancă, impozitul perceput în acest sens este o noutate absolută.

Măsurile vor intra în vigoare de la 1 iunie sau, cel mai târziu, de la 1 iulie 2010.

http://business.ro

Consiliul Judetean Teleorman sustine Centrul rezidential de la Talpa


In anul 2008 , Consiliul Local Talpa  a obtinut finantare pentru proiectul ,, Centru rezidential pentru persoane virstnice dependente” in cadrul programului PHARE Coeziune economica si sociala, Servicii Sociale . Incepind cu luna decembrie 2009, Centrul rezidential a devenit functional si poate asigura protectie sociala constind  in ingrijirea persoanelor virstnice dependente in regim rezidential, sprijin pentru derularea activitatilor de baza ale vietii zilnice pentru un numar de 20 de persoane, urmind sa fie amenajate  locuri pentru inca 20 de persoane virstnice dependente.
Lunar este estimata o cheltuiala de functionare de 24.969 lei, incluzind costuri cu contributia privind energia, apa, incalzirea termica, salubrizarea, carburanti, contributiile la bugetul de stat, precum si cele cu plata salariilor. Pentru cei ce vor beneficia de serviciile de specialitate oferite de centrul rezidential, s-a estimat perceperea unei taxe care sa poata satisface indicele de suportabilitate, care va fi aproximativ 585 lei pe luna pentru persoanele asistate cu domiciliul in Talpa si aproximativ 1085 lei pe luna pentru cei care vor beneficia de  serviciile centrului si au domiciliul in alte localitati din Teleorman.

Pentru ca Primaria Talpa nu dispune de fonduri pentru acoperirea tuturor cheltuielilor s-a facut un contract de asociere pentru cinci ani, cu drept de prelungire, partener fiind consiliul judetean Teleorman,  care va avea o o cota de participare de 216.000 lei pe an.

Indicatoarele care aduc scandalul în Primăria Roșiorii de Vede


În bugetul Primăriei Roşiorii de Vede s-au găsit în această primăvară, resurse financiare pentru instalarea a două indicatoare care marchează intrarea în oraş. Potrivit unor surse din Primărie și din Consiliul Local, cele două indicatoare ar fi costat 580 de milioane de lei vechi, în timp ce alţii susţin că s-ar fi plătit chiar 650 de milioane, fiind confecţionate de SC Metalul Rediu Săvineşti, firmă cu care administraţia roşioreană a mai colaborat şi în mandatele altor primari roșioreni. Mai mult, există voci care susțin că indicatoarele au fost montate fără să li se facă recepţia, comisia respectivă refuzând acest lucru pe motiv că nu a fost respectat caietul de sarcini. Se pare că nici autorizaţie de construcţie nu ar fi fost emisă, iar branşarea la sistemul de iluminat s-ar fi făcut ilegal. Aceasta spun contestatarii. În schimb, primarul Ion Nuțu ne dă nasigurări că totul este în regulă, iar în prima ședință de Consiliu va face public toate documentele care să liniștească pe cei care nu au înțeles că nu se mai știa de unde începe și pe unde se intră în municipiu , deoarece indicatoarele erau distruse, iar cel ce ura ”Bun venit!”  în localitate, de fapt era cu vreo 200 de metri în interiorul comunei Măldăieni.  

Toate privirile acuzative sunt orientate spre primarul Ion Nuţu, deşi nici un funcționar din compartimentul de specialitate sau din echipa de consilieri locali nu s-au opus unui asemenea demers.

Nu avem încă datele privind interesele unor astfel de acuzații, dar privind activitatea firmei din Săvinești în Roșiorii de Vede, Alexandria și în comunele teleormănene, multicolore politic, credem că avem de a face cu o firmă serioasă ale cărei servicii și prețuri a deranjat concurența locală în domeniu.

Delta ACM asfalteaza scump


Douăzeci de miliarde de lei vechi cheltuie administraţia roşioreană pentru repararea străzilor. Lucrările sunt executate de firma bucureşteană Delta A.C.M. ’93 SRL, aceeaşi care a lucrat strada Dunării, dar şi cea care, în urmă cu doi ani, a preluat activitatea de producere şi distribuire a agentului termic, folosindu-se asfalt AB16 şi utilaje de ultimă generaţie. Şi preţul este pe măsură, pentru un metru pătrat de covor asfaltic plătindu-se 980.000 de lei vechi.

După o primă estimare a autorităţilor locale, peste 20.000 de mp de stradă au necesitat intervenţia imediată, fără să se acopere, însă, întreaga suprafaţă de drumuri presărate cu gropi.

Fără a se confirma deocamdată, mulți asociază această firmă cu familia Băsescu, care are nume asemănător cu o fabrică de înghețată, societate care, deși scoasă din oraș după o hotărâre a Consiliului Local-care a concesionat distribuția de agent termic către o altă societate aflată în incapacitate de plată din subordinea sa (dar redresată!)-, a revenit în forță după vizita în oraș a președintelui Traian Băsescu în timpul campaniei electorale pentru președințiale din 2009.

Cuibul


Centrală electrică solară la Roșiorii de Vede


La Roșiorii de Vede, consilierii locali au validat propunerea primarului Ion Nuțu de a se construi o centrală electrică din panouri solare cu celule fotovoltaice, având o putere instalată de 2,84 MWh.
Proiectul a fost depus spre aprobare în cadrul Programului Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice POS CCE, Axa Prioritară 4 – Creşterea eficienţei energetice si dezvoltarea durabilă a sistemului energetic, prin promovarea surselor regenerabile de energie, în contextul schimbării climatice.
Valoarea totală a investiției, din care administrația locală va avea o participație de doar doi la sută, este estimată la 10.841.057 euro, având ca perioadă de execuție douăzeci de luni.
O investiție necesară, după cum ne declara primarul Ion Nuțu, al cărui argument este ”creștere cheltuielilor pentru consumul din clădirea primăriei, pentru iluminatul public şi pentru necesarul de energie al instituţiilor de învăţământ, de cultură şi de sănătate, unde cheltuielile au crescut de la 756.822 lei în 2008, la 804.656 lei în 2009, iar pentru 2010 se estimează suma de 1.000 000 lei”
Amplasamentul centralei electice solare a fost stabilit în afara orașului pe o suprafață 2, 57 ha, în zona fostului CAP.

Dan-Valentin Vizanty, un erou aviator decorat de Regele Mihai și arestat de comuniști


Asociaţia Aripi Româneşti în colaborare cu Asociaţia Culturală Mileniul 3 şi Muzeul de Istorie Petre Voivozeanu din Roșiorii de Vede continuă seria expoziţiei fotografice “Asul regăsit-Dan Valentin Vizanty” în perioada 4-18 mai. Vernisajul expoziţiei va avea loc azi, 4 mai, începând cu orele 11.00 în sala de expoziții a muzeului partener.

Expoziţia cuprinde fotografii din colecţii private ce au ca subiect viaţa şi cariera lui Dan-Valentin Vizanty precum şi reproduceri ale articolelor din presa anilor ’40 despre acesta.

La vernisaj va fi prezentă fiica aviatorului, Ana-Maria Vizanty, care va prezenta succint viaţa şi activitatea pilotului Dan-Valentin Vizanty, comandantul Grupului 6 Vânătoare (IAR-80).

Dan-Valentin Vizanty (Botoşani, 09.02.1910 – Paris, 12.11.1992), pilot de vânătoare,comandant de escadrilă şi de grup cu gradul de lt. comandor aviator , a comandat Escadrila 43 Vânătoare PZL-11F între iunie 1941 şi august 1942, pentru ca de la 1 august 1943 până la 23 august 1944 să fie comandantul Grupului 6 Vânătoare (IAR-80) ce avea ca misiune apărarea Bucureştiului şi a zonei petroliere Ploieşti, în timpul bombardamentelor anglo-americane.

Pentru faptele sale, Dan-Valentin Vizanty primeşte Ordinul Mihai Viteazul acordat de Regele Mihai . Dupa instalarea regimului comunist, este marginalizat, pentru ca mai târziu să fie arestat pentru uneltire contra noului regim.

La un stand special, va fi expus și volumul ”Vânătorul IAR-80 – istoria unui erou necunoscut” de Dan Antoniu, cunoscut cercetator istoric în domeniul aeronautic, care va putea fi achiziționat de cei prezenți la vernisaj .

Testele nationale 2010


La nivel național, timp de două ore, aproximativ 206.117 de elevi vor sustine astazi prima proba a testelor nationale, cea la limba si literatura romana, in 5.955 de unitati scolare.
Centrul National pentru Evaluare si Examinare a elaborat 10 variante de subiecte, conform programei scolare pentru evaluarea nationala la clasa a VIII-a si cu modelul evaluarilor internationale
Potrivit datelor furnizate de Inspectora,tul scolar judetean Teleorman , in judet sustin astazi proba de Limba si literatura romana 3628 de elevi de clasa a VIII-a . A fost organizate 116 centre de examen si 57 centre de comunicare.
Conform calendarului evaluarii nationale pentru clasa a VIII-a, dupa proba de Limba si literatura romana, se va sustine in data de 6 mai, proba la Limba si literatura materna, iar in data de 12 mai, proba la Matematica.
ministerul educatiei a prevazut si o perioada speciala de teste pentru elevi care vor absenta la prima sesiunea. Potrivit calendarului anuntat de minister , elevii de clasa a VIII-a care absenteaza la prima sesiune de tese nationale mai au sansa sa sustina examenul in zilele de 25 mai (limba si literatura romana), 27 mai (limba si literatura materna) si 2 iunie 2010 (matematica).

Nunta la Rosiori by Gaby Argeseanu (0720174160)


Strandul din Alexandria, între promisiuni și bugetul local


Strandul din Alexandria situat in apropiere de riul Vedea nu  este de mult timp in stare de functionare, iar tinerii si nu numai, sunt obligati sa mearga la un alt loc de agrement ori la Rosiorii de Vede , ori la Bucuresti.
Primarul municipiului Alexandria , Victor Dragusin, ne-a spus ca anul acesta, cu toate ca este criza, a luat taurul de coarne si vrea sa duca la bun sfirsit investitia cu privire la realizarea strandului, care va fi unul modern si va functiona si pe timpul iernii, avind in vedere ca din punct de vedere tehnic , el este prevazut cu acoperis si sistem de incalzire si producere a apei calde.

Stadiul lucrarilor  in  acest  moment, asa cum am aflat de la seful de santier a ajuns la finalizarea partii de vestiare cota zero, urmind ca marti si  miercuri sa se toarne betoanele.
La partea de strand propriu – zis, pe fundul acestuia s-a facut umplutura cu balast , s-a compactat, s-a montat armatura din otel , iar apoi    s-au turnat betoane. De asemenea, s-a facut un zid de separare intre camera de pompare si filtre.
Potrivit proiectului, in fata strandului se vor construi doua terenuri de sport multifunctionale si doua terenuri de tenis, iar de jur – imprejur se va insaminta gazon.
Valoarea totala a investitiei se ridica la 73 de miliarde lei vechi si se spera ca pina la jumatatea lunii iunie sa se termine.

Șerban Mihăilescu verificat de DNA pentru a se afla geneza poreclei de Miki Șpagă


 Serban Mihailescu, poreclit Miki Șpagă,  a fost trimis in judecata marti de catre procurorii DNA, dupa opt ani de la inceperea anchetei in dosarul armelor de vanatoare, in legatura cu savarsirea infractiunilor de nerespectare a regimului munitiilor si primire de foloase necuvenite.

“Sunt total surprins. Este un dosar vechi de 6 ani. N-am vazut nici macar rechizitoriul si eu stiu ca trimiterea in judecata se face dupa ce este prezentat rechizitoriul. Am aflat despre asta de la televizor, n-am primit nicio instiintare oficiala”, a spus Mihailescu, pentru NewsIn.

1 iunie este primul termen al procesului in care serban mihailescu a fost trimis in judecata de DNA.

Procurorii DNA au refacut actele de urmarire penala , dupa ce curtea constitutionala a stabilit ca serban Mihailescu beneficiaza de imunitate.

Senatorul este acuzat ca, in perioada 12 aprilie 2002 – 30 mai 2002, cand era secretar general al Guvernului Nastase, Serban Mihailescu a primit de la Fanel Pavalache noua arme de vanatoare, in valoare totala de 264 milioane lei vechi, dupa ce, prin Ordinul nr. 352/15.10.2001, l-a numit pe acesta in functia de consilier.

A murit etnomuzicologul Emilia Comisel


Emilia Comisel, prof. dr. etnomuzicolog, a murit duminica, 18 aprilie, la 97 de ani.

Profesoara de notorietate internationala a vazut lumina zilei la 28 februarie 1913, intr-o familie in care muzica “era la ea acasa”. A fost unul dintre cei sase copii ai renumitului institutor , dirijor si profesor de muzica Gheorghe Comisel.

Studiile muzicale incepute impreuna cu tatal sau au fost continuate in Ploiesti, la Liceul de fete “Despina Doamna” si apoi la Academia Regala de Muzica si Arta Dramatica – Bucuresti, printre profesorii sai aflandu-se reputatii maestri ai muzicii si pedagogiei muzicale nationale: Ioan D. Chirescu, Alfonso Castaldi, Alfred Alessandrescu, George Breazul, C-tin Brailoiu , Dimitrie Cuclin, Ștefan Popescu si Paul Jelescu.

Prof. Emilia Comisel a intreprins cercetari si culegeri sistematice de folclor muzical atat in judetul natal (Prahova), cat si in celelalte zone etnofolclorice, precum si in afara granitelor actuale ale Romaniei – unde traieste populatie romaneasca: Bulgaria , Iugoslavia, Albania, Canada, SUA s.a.m.d realizand peste 9.000 de melodii.

Rezultatele acestei uriase activitati stiintifice au fost publicate in numeroase studii si articole ce au vazut lumina tiparului in reviste de prestigiu in tara si strainatate, comentate in diverse emisiuni radiofonice si de televiziune sau prezentate in cadrul unor prestigioase reuniuni stiintifice in tara si peste hotare: Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Canada, Grecia, SUA, URSS, Olanda, Polonia, Italia.
In acest sens, remarcam si volumele de referint: “Folclorul copiilor”, “Antologia folclorica din tinutul padurenilor”, “Folclor din Dobrogea”, “Cantam d-lui Bunu”, “Colinde” etc.

Vasta sa activitate stiintifica si didactica – timp de peste 30 de ani a fost profesor la catedra de folclor a Universitatii Nationale de Muzica Bucuresti, a fost rasplatita cu trei premii de catre Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania, Premiul “Ciprian Porumbescu” al Academiei Romane (1982), cu Ordine si medalii ale statului roman. Pe plan international a fost aleasa membru in Consiliul International de Folclor Muzical (Londra), in Societatea Internationala de Muzicologie (Elvetia) si in Societatea Internationala de Antropologie (Paris).
In luna martie 2000, la propunerea Muzeului memorial “Paul Constantinescu” din Ploiesti, Consiliul Local al Municipiului Ploiesti i-a acordat titlu de Cetatean de Onoare.

Interviu: “Folclorul constituie o scoala de patriotism”

Doamna Emilia Comisel, in discutiile colocviale avute despre folclorul din Teleorman, ati abordat in special creatia orala din aceasta zona. Care este particularitatea acesteia?

Nu este o problema usoara, dar pentru ca lucrez in acest judet din 1940, voi puncta cateva elemente. Tin foarte mult sa se stie ca folclorul teleormanean este o realitate spirituala complexa care apartine tezaurului artistic unitar, specific poporului roman. Datorita talentului interpretilor din diferite zone s-au creat niste genuri, niste stiluri regionale. In Teleorman se intalneste o bogatie extraordinara de genuri, putand certifica ca in fiecare gen se intalnesc o multitudine de melodii.
In volumul lansat biblioteca judeteana “Marin Preda” din Alexandria, “Folclor poetico-muzical din Teleorman”, am abordat balada, un gen greu, dar unul din genurile fundamentale ale folclorului romanesc. Numai in acest mic spatiu geografic sunt zeci de teme de balade. Din punct de vedere muzical se pastreaza extraordinar de bine stilul local.

Melodia unei balade este o imbinare geniala care depinde de interpret, ea nefiind mecanica. Și in Teleorman exista creatori-interpreti, aceasta zona atragand atentia intelectualilor inca din secolul trecut. Datorita volumul publicat in 1900, intitulat “Materialuri folcloristice” si avand ca autori pe profesorii Ion Tapu si Grigore Tocilescu, avem melodii de balada de peste 100 de ani.

Constantin Brailoiu spunea ca Vlasca si Teleormanul reprezinta o comoara nepretuita care trebuie cunoscuta. Aici interpretarea este parlanto, adica foarte aproape de vorbire.

Spuneati despre doina ca este o melopee pe care executantul creator o improvizeaza intr-o nesfarsita variatie pe baza unor formule si procedee traditionale. Sunteti de aceeasi parere cu cei care sustin lipsa muzicalitatii la doina?

Adevarul este ca la inceput intelectualii s-au indreptat numai spre texte, deoarece nu aveau educatie muzicala . A fost necesar ca inspectorii scolari sa ceara, in special la scolile de fete, sa se studieze folclorul.

Noi trebuie sa ne gandim, istoric, ca am fost saraciti din cauza lipsei de pregatire muzicala. De aceea eu tin foarte mult ca folclorul, asa cum se intampla in tarile vecine, si mai ales in Ungaria, sa se studieze de la cele mai mici clase.

Daca urmariti manualele din Ungaria sau Franta veti vedea cata importanta se acorda folclorului, pe cand la noi aproape ca nu se mai stie cum se joaca o hora. In trecut, cand se faceau taberele mixte, copii din diferite tari stiau sa joace sau sa cante, pe cand romanii nu stiu.

Poate considera doina si balada o frontiera culturala in satul global?

Fara indoiala, mai ales doina tip de dragoste pe care nu o au multe popoare, si de asemenea mai sunt cateva genuri legate de viata familiara, care pot sa intre in acest fenomen nou, in care esential este sa intre si folclorul teleormanean.

Aceasta postmodernitate a lautarului mai are a face cu trasmiterea folclorului?

Taranul a creat si a cantat din totdeauna, pentru ca era vorba despre viata lui. Lautarii au preluat treptat o mare parte din repertoriul taranesc, contribuind la amplificarea lui tematica, muzicala si stilistic-interpretativa. Viata se modifica. Schimbarile materiale si spirituale, transformarea satului patriarhal, modernizarea in parte, mutatiile masive de populatie, sunt factori care au influentat partial si mentalitatea oamenilor.

Constantin Brailoiu spunea ca oricate modificari ar fi suferit cantecul popular el isi pastreaza radacinile. De aceea trebuie sa dam aceste carti, si, sustin eu, insotite de casete audio, pentru ca cititorul sa se familiarizeze si cu muzicalitatea textului, culoarea vocii, modalitatea de interpretare.

Prin modificarea stilului de viata s-a dus la disparitia horelor, plecarea la oras a instrumentistilor care aveau un rol important in viata satenilor, disparitia sezatorilor care erau laboratoare de transmitere si creatie a unor obiceiuri din repertoriul lor oral, un fel de jurnal oral pentru informatie si cantece. Acolo se plamadea cantecul si se imbogatea.

Se constata o crestere in audienta a “manelismelor” interpretative, asimilat se spune kitsch-ului muzical, in detrimentul folclorului autentic. De se simt tot mai multi romani atrasi spre aceasta latura?

O explicatie ar fi ca traditiile nu se mai transmit in scoli si nici in familie. Atragerea spre kitsch poate aparea si datorita unui oarecare dinamism al acestuia. Eu sunt sigura ca prin maturizare cei tineri vor renunta la ceea ce este nociv.

Daca vor avea si sansa interactionarii cu personalitati care sa le insufle sau sa le explice ce este nociv. Asa cum s-a intamplat si in cazul dumneavoastra.

Asa este. Eu am avut marea sansa de a cunoaste si lucra cu oameni de exceptie. In primul rand tatal meu care a fost profesor si violonist. Apoi Constantin Brailoiu care a fost profesorul meu si cu care mai tarziu am colaborat. De asemenea Harry Sthal, marele nostru sociolog care s-a indragostit de folclor si de sociologia taranului datorita lui Brailoiu, aducandu-l sa asiste la inregistrarile noastre. Foarte mult am fost atrasa de Ovid Densusianu.

Despre acesta foarte putini stiu ca la orele lui de filologie vorbea despre balada. Cum pe atunci oamenii nu stiau ca balada se canta, Densuianu il invita pe Brailoiu la orele lui pentru a oferi spre auditie asistentei inregistrarile sale, astfel ca foarte multi romani au aflat ca balada nu este o simpla poezie ci este o cantare.

Acelasi lucru constatase si istoricul Nicolae Iorga, care transcria interpretul ca principal trasmitator a mesajului baladei.

Mai mult, Nicolae Iorga a vorbit primul despre aceste balade care depind foarte mult de interpret, acesta trebuind sa cunoasca traditia locului pentru a o putea transmite nealterata mai departe. In zilele noastre lautarii foarte rar mai canta folclor sau balade.

Eu fac parte si din Fundatia “Mihai Viteazul” si am cautat balada “Mihai Viteazul”, iar dupa cautari in diverse zone ale tarii unde aveam cunostinte ca mai exista, am constatat ca doar in judetele Teleorman si Ilfov se mai pastreaza. De aceea consider ca atata timp cat preotii si profesorii vor avea o atitudine pozitiva fata de creatia populara, atunci lucrurile se vor pastra pe un fagas normal. Si as da Teleormanul ca exemplu de preocupare in acest sens.

Imi vine in minte profesorul Gheorghe I. Neagu cu care am colaborat foarte bine si care a publicat un articol despre un obicei numit “Barba lui Dumnezeu”. Apoi trebuie amintiti D. D. Stancu, Iulian Chivu, Romulus Toma, Stefan Marinescu, Antonica Popescu, care au publicat culegeri si studii de valoare.

Chiar daca vremea apostolatului a trecut, dumneavoastra spuneti ca ar trebui sa ne intoarcem catre acesta?

Asa este. Mai ales ca exista si astazi oameni care fac apostolat. Un exemplu graitor este Maria Marin Tanase, si ca ea mai sunt. Pentru ca nu trebuie sa uitam ca, folclorul constituie o scoala de patriotism, din care se poate invata dragostea de tara, atitudinea morala demna, pe care a avut-o poporul nostru in clipele cele mai grele din viata.

Alegeri la PNL Rosiorii de Vede


<a href='‘ >Alegeri la PNL Rosiorii de Vede

Nunta la Rosiorii de Vede


<a href='‘ >Nunta la Rosiori

Lucrări de asfaltare în Teleorman


Vorbeam zilele trecute la Radio Oltenia Craiova, unde sunt colaborator de vreo paisprezece ani, despre asfaltarea sau plombarea străzilor în Roșiorii de Vede, distruse de iarna pe care tocmai am traversat-o.

Vă rețin azi atenția cu același subiect, dar la nivel de județ.

După cum ne spunea  Alexandru Popa, directorul Sectiei de drumuri nationale Teleorman, imediat dupa ce s-a luat zapada, iar temperaturile de afara au permis,  s-au finalizat lucrarile de plombare pe DN 52, Alexandria -Turnu Magurele .
De asemenea, au fost finalizate lucrarile pe DN 65 A , Rosiorii de Vede – limita de judet Arges, si pe tronsonul Putineiu – Turnu Magurele, urmind ca astfel de reparatii sa se faca si pe portiunea Putineiu – Rosiorii de Vede.

In momentul de fata, se lucreaza pe DN 51, Alexandria -Zimnicea unde se executa plombari, iar pe anumite tronsoane se toarna chiar covor asfaltic, pe portiuni cuprinse intre 500 de metri si un km.

Tot in aceasta perioada se lucreaza pe DN 54, Turnu Magurele – Corabia.

Referitor la aceasta lucrare, directorul Popa ne spunea ca acolo nu s-a mai lucrat dinainte de 1989, iar pe anumite tronsoane nu a fost turnat covor asfaltic niciodata.

Urmeaza ca pe DN 6 Bucuresti – Alexandria – Rosiorii de Vede sa se treaca la executarea marcajelor si se vor realiza mici interventii pe DN 51 A, Zimnicea – Turnu Magurele, iar pe DN 65 E, Furculesti – Piatra se va turna covor asfaltic.

O interventie de urgenta este absolut necesara la podul de la Maldaieni care apartine tot de Sectia de Drumuri Nationale Teleorman. Acestuia i s-a rupt parapetul de pe partea dreapta, iar daca nu se va face nimic, poate deveni un pericol pentru cei ce trec pe el.

Lucrări puține, dar necesare, în comparație cu situația drumurilor din Teleorman, însă visteria Secției de Drumuri Naționale Teleorman este săracă.

 

Evrika! Se asfaltează în Rosiori


Acţiunea de asfaltare în Municipiul Roşiorii de Vede a devenit prioritară imediat pentru administrația locală, care gestionează, după această iarnă grea și lungă, un oraș de nerecunoscut , datorită miilor de gropi care acoperă carosabilul. O situatie fără precedent, spune primarul Ion Nuțu, privind mărimea și numărul mare al acestora, practic toate străzile asfaltate fiind găurite.

 Deşi edilul şef al urbei a declarat că nu dispune de banii necesari pentru o astfel de asfaltare, procesul a demarat şi zona Gării de Nord a fost deja asfaltată, asta după ce, săptamana trecută a fost frezată. Potrivit şefului de echipă Marian Barbu, se lucrează conform standardelor europene cu utilaje de ultimă generaţie. Se toarna asfalt într-un singur strat cu asfalt AB16.

Portivit declaraţiilor făcute de primarul Ion Nuțu, se vor asfalta şi străzile Carpaţi zona cinematograf, zona Republicii, intersecția cu Izbiceanu, şi strada Dunării de la intrarea în oraş până la bariera Turnu Măgurele. Costul total al lucrărilor se ridică la suma de 20 de miliarde de lei vechi.

Primarul Ion Nuțu a declarat că această sumă se va achită eşalonat în mai multe tranşe şi chiar pe mai mulţi ani, pentru că municipalitatea nu dispune de o suma atât de mare, majoritatea gropilor din oraş vor dispărea fie că vor fi plombate, fie că se va turna covor asfaltic acolo unde se cere.

O acțiune edilitară care mulțumește conducătorii auto roșioreni sau aflați în tranzit prin Roșiorii de Vede, care au avut cu siguranță de suferit atât la capitolul integritatea mașinii, cât și la capitolul financiar, trebuind să plătească avariile produse de gropile din asfalt.

Sistemul ,,EcoSan”


De câțiva ani, colaborarea româno-olandeză în domeniul managementul apelor, este tot mai vizibilă și mai fructuoasă. Mă refer la proiectul ,,Teleorman Water  Project”, aplicat de  Consiliul Judetean ,  in colaborare cu  Provinciile Gelderland si  Overijsel  din Regatul  Olandei,  care se refera la prevenirea inundatiilor  si  gospodarirea judicioasa a resurselor  de apa din judetul nostru,  este implementat  si  Sistemul ,,EcoSan”.

Prin Eco San se doreste rezolvarea  ecologica a problemei  colectarii  dejectiilor umane,  mai ales in mediul  rural,  si-implicit- a utilizarii  lor rationale, ca ingrasaminte organice  valoroase pentru  sol,  cu  utilizare in  agricultura. Sistemul  implica realizarea  de toalete  ecologice , cu separarea uscata a dejectiilor, fara consum de apa,  in conditiile inexistentei  unor retele de alimentare si, respectiv , de canalizare, care ar  insemna  cheltuieli banesti  foarte mari,  greu de sustinut  din bugetele national si  locale, si un timp  prea mare pentru  construire .

 Pe  aceasta baza, in ultimii  ani,  in comuna  Storobaneasa, au  fost  construite  aproape  10  toalete ecoogice,  in gospodariile unor cetateni,  care au  adoptat  sistemul  la indemnul  primarului, Niculina  Buzica.
 Tot in aceasta comuna, mai  precis la Scoala  cu clasele I  – VIII ,,Badea  Negreanu”, din Beiu, luni, a fost receptionata prima toaleta ecologica publica, de mari  dimensiuni,  adaptata necesitatilor unei  comunitati  de scolari.
Un proiect care tine cont de lipsa canalizării la sate, iar daca sistemul se va extinde si generaliza, el  va putea  sa schimbe,  realmente , conditiile de viata in zona rurală, înlocuind privata din fundul grădinii cu toalete ecologice .

” Pensii nerusinate !!!”…..astea DA !!!….nu altele….‏


autor: Dr. Dan BRUDAŞCU

 Aparent, au fost descoperite o multitudine de argumente care să convingă guvernul, acuzat, cu o iresponsabilă uşurinţă de flaşnetarii mediatici amintiţi, de toate păcatele imaginabile. Din păcate, pera puţini dintre deontologii angajaţi în acest război, au aruncat în luptă şi argumente inspirate din activitatea şi atitudinea noilor autorităţi imperiale de la Bruxelles, graţie cărora România, dar şi alte state din zonă, sunt azi în pragul colapsului financiar şi economic.

Căci după modelul mai vechilor imperiu din istoria mai recentă sau mai veche a Europei, ceea ce e valabil la Bruxelles, un e valabil şi în coloniile conduse cu mână de fier. Nouă ni se predică, din păcate, tot mereu, şi din ce în ce mai ameninţător, să strângem cureaua, să creştem şomajul, să reducem salariile etc. Dar acolo, la Bruxelles, un pare a se fi auzit de criză sau de celelalte nenorociri cu care se confruntă o bună parte din naţiunile europene.

Şi pentru că veni vorba de o sintagmă tare dragă “ziariştilor” români, anume cea a “pensiilor (şi salariilor) neruşinate”, IATA câteva exemple, uşor verificabile, care demonstrează convingător cât de riguroşi şi economicoşi sunt cei de la Bruxelles în această privinţă (precizez că textil ce urmează l-am primit, de la un prieten din străinătate, pe net):

  •  

„Aţi observat că politicienii nostri se lupta ca nebunii să intre în administratia U.E.
şi de ce? Pensionarea la 50 de ani, cu 9000 de euro pe lună pentru funcţionarii din U.E. a fost aprobata! În acest an, 340 de functionari se vor pensiona la 50 de ani cu o pensie de 9000 de euro pe lună. Da, ati citit corect! Pentru a sprijini integrarea personalului nou de la noile state membre ale U.E. ( polonia , malta , europa de est …), funcţionarii din ţările membre (ca belgia, franţa, germania ..) Vor primi din partea europei, aceasta oferta (= cadou pretios, putem spune de aur) doar ca să se pensioneze.
De ce şi cine plăteşte ? Tu si cu mine!

Ei voteaza legi, fără control şi-si atribuie,,parasute de aur” cu impozitele noastre. Acestea trebuie să fie dezvăluite cu ajutorul acestui mesaj tuturor europenilor din jurul vostru. Tehnocraţii europeni beneficiaza de pensii de nababi…. Chiar şi parlamentarii, care cu toate acestea, beneficiaza de regimuri speciale, nu primesc o treime din ceea ce ating acesti domni … Adica, giovanni buttarelli, care ocupa postul de asistent supervizor de protecţia datelor “, va primi numai dupa 1 an si 11 luni de serviciu (noiembrie 2010), o pensie de 1 515 euro / luna. Echivalentul a ceea ce se ,,ofera” , în medie, unui angajat francez din sectorul privat, după o carieră completă (40 ani).
Colegul său, peter hustinx, si-a văzut contractul reinnoit cu inca 5 ani. Acesta va avea dreptul la aproape 9 000 euro de pensie pe lună.

E simplu, nimeni nu s-a decis sa-i ia la intrebari, deci e firesc că profită. E ca şi cum pentru pensionarea lor, ei ar fi primit un cec în alb.

Multi alte tehnocraţise bucura de acest privilegiu: 1. Roger Grass, grefier al curţii de justiţie , va primi euro 12 500 de pensie pe luna.

2. Pernilla Lindh, judecător la tribunalul de primă instanţă, 12 900 euro/luna.

3. Dăąmaso Ruiz-Jarabo Colomer, avocat general, 14 000 euro/luna.

Listă de verificare, fa click pe adresa de mai jos:

http://www.kdo-mailing.com/redirect.asp?numlien=1276&numnews=1356&numabonne=62286
pentru ei, este jack-pot-ul mult visat. Fiind in funcţie de la mijlocul anilor 1990, sunt sigur de a ,,avea o carieră completă” şi, prin urmare, a obţine maxim de 70% din ultimul salariul. Nu numai ca pensiile lor ,,sparg plafoanele de pensionare” dar pe deasupra pentru dansii e suficient de a lucra doar 15 ani şi jumătate(intr-o viaţa de om) pentru a valida o cariera completa, în timp ce tu, ca si mine, trebuie sa te omori la servici 40 de ani, în curând 41 ani si doresc sa o mai lungeasca nitelus…..
Confruntandu-se cu prăbuşirea sistemelor de pensii, tehnocraţii recomanda cariere mai lungi: de la 37,5 ani, 40 de ani, 41 ani (în 2012), 42 (2020), etc.

Dar pentru ei nu e nici o problemă, e suficient doar 15.5 ani … Iniţial, aceste pensii de nababi au fost rezervate doar membrilor comisiei europene dar de-a lungul anilor, acestea au fost acordate si altor angajaţi. Acum, ei sunt o armată care se bucura : judecători, magistraţi, grefieri , controlori, mediatori, etc. Dar, mai grav, în acest caz, este că acestia nu contribuie nici cu o centime de euro la super- pensiile lor. Totul se plăteşte de catre contribuabili…

Noi, cotizam toata viaţa şi la cea mai mică întârziere de plată ni se reaminteşte, urmează amenzi, penalităţi de întârziere de plată, etc. …fara nici o milă. Ei sunt scutiti de toate acestea.

Va puteti imagina? Chiar şi judecătorii curţii de conturi, care, cu toate acestea, se presupune că “/ verifica dacă cheltuielile uniunii europene sunt legale, ptr.scopul pentru care sunt destinate … / “beneficiaza de acest sistem şi nu plătesc nici o cotizatie . In schimb nu uita ca trebuie sa joace rolul de ,, jandarmi ” la bruxelles ” şi continuă să dea lecţii de ortodoxie bugetara, atunci când ei au ambele mâini pana dincolo de coate în oala cu gem? La ora în care viitorul pensiilor noastre este serios compromisă de violenţa crizei economice şi brutalitatea şioc demografic , oficialii europeni au, pe cheltuiala noastră, pensie de 12 500 – 14 000 euro/lună după doar 15 de ani de carieră, fără măcar a contribui cu ceva ptr ea … Acest lucru este pura provocare!

Scopul acestor randuri este de a alerta toti cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene.
Împreună putem crea o maree. Nu există nici o îndoială că tehnocraţii din europa continuă să se bucure pe cheltuiala noastră şi fara griji sau frica, de astfel de pensii. Sa incercam sa punem piciorul in prag. S-a efectuat un studiu precis şi documentat, si se demonstreaza prin amploarea scandalului. Aceste studii au fost deja preluate de către mass-media.

http://www.lepoint.fr/actualites-economie/2009-05-19/revelations-les-retraites-en-or-des-hauts-fonctionnaires-europeens/916/0/344867
difuzarea pe o scară largă în rândul tuturor celor 27 de ţări ale U.E., prin intermediul presei a e-mailurilor….poate se va ajunge la ceva, doar daca nu sunteti multumiti cu faramiturile care vi se ofera.

Totul e bine când se termină prost”


Vineri, 16 aprilie a.c., cu începere de la ora 18.00, în sala „Prof. Crişan MIRCIOIU” a Casei de cultură a municipiului Cluj-Napoca , a avut loc întâlnirea cu scriitorul Walter GHIDIBACA, autorul romanului „Totul e bine când se termină prost”. Cartea a fost prezentată de editorul Vasile George DÂNCU şi prof. Adrian COROJAN. În continuare, autorul a răspuns întrebărilor participanţilor şi a făcut interesante şi inedite dezvăluiri legate de laboratorul său de creaţie.

Si totuși, se asfaltează Teleormanul


Infrastructura rutieră din județul Teleorman este departe de a fi ceea ce se doreste, mai ales că una din condițiile oricărui investitor serios, ce ar dori să dezvolte o afacere într-un județ eminamente agrar, este și infrastructura, în cadrul căreia drumurile sunt prioritare. Cu toate acestea, dacă nu ar fi existat păguboasele asfaltări electorale, păguboase pentru bugetele locale și benefice pentru politicieni și antreprenorii favorizați, Teleormanul ar fi fost într-o proporție acceptabilă un județ afaltat.

Privind însă jumătatea plină a paharului, Consiliul Județean Teleorman are o preocupare constantă în a pune lucrurile într-o ordine firească pe acest segment care necesită un efort bugetar considerabil. Putem lua ca exemplu extremitatea vestică, unde prin proiectele ”Fluidizarea circulaţiei spre punctul de frontieră Turnu Măgurele–Nikopol, prin reabilitarea primară a drumului judeţean DJ 546, între km 4+000–40+000” şi ”Reabilitarea DJ 543, limita judeţului Olt (Prundu)–Lunca (km 16+200–23+050)”, localităţile de pe valea Sâiului au fost puse în legătură directă cu punctul de trecere a frontierei Turnu Măgurele–Nikopol, cu drumul european E 70 şi cu judeţul Olt.

Zonele aflate în acest moment în atenţia Consiliului Judeţean sunt sudică şi estică, unde se implementează proiectul ”Reabilitarea DJ 506, Cervenia–Vităneşti–Băbăiţa, km 17+400–58+000”. Cele aproape 15 milioane euro atrase prin intermediul programului ” Regio –Axa prioritar ă 2, Domeniul major de Intervenţie 2.1. Reabilitarea şi modernizarea reţelelor de drumuri judeţene, străzi urbane, inclusiv construcţii/reabilitarea şoselelor de centură” vor asigura reabilitarea şi modernizarea a peste 40 km de drum judeţean. Iniţiativa Consiliului Judeţean, aflată în faza de lansare în sistemul electronic de achiziţii publice a execuţiei lucrărilor, are un impact semnificativ pentru localităţile din zonă, deoarece va realiza o conexiune rutieră bună cu cele de la limita judeţului Giurgiu, până la limita judeţului Argeş, contribuind la dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale . Totodată, vor fi realizate legături rapide cu drumurile naţionale şi, respectiv, coridoarele de transport europene pentru creşterea volumului transportului de călători şi de mărfuri.

Zona cea mai vitregită și aproape impracticabilă din nordul județului sunt și ele în zona fastă a lucrărilor de modernizare rutieră. Spun impracticabilă, dând doar un simplu exemplu: taximetriștii și transportatorii locali de călători au refuzat ani buni de a merge în comuna Siliștea Gumești, satul natal al lui Marin Preda, tocmai pentru că își distrugeau mașinile, localnicii fiind nevoiți să străbată pe jos sau cu atelajele tractate de animale până la gara Balaci , aflată la șase kilometrii distanță. Însă, de anul trecut, lucrurile s-au rezolvat pe relația Balaci-Siliștea Gumești-Tătărăștii de Sus.

Revenind, condiţiile de circulaţie în partea nordică judeţului vor fi foarte bune odată cu finalizarea proiectului ”Reabilitarea DJ 701, limita judeţului Dâmboviţa–Gratia–Poeni–Siliştea–Scurtu Mare–Slăveşti–Ciolăneşti–Zâmbreasca–Dobroteşti, km 44+240–104+890 (55,450 km)”, în curs de realizare, prin care legătura între localităţile din estul şi vestul judeţului va fi directă, fără ocolire prin Alexandria.

Spargere la Spitalul TBC din Rosiorii de Vede


Polițiștii roșioreni au rezolvat cazul spargerii Spitalului tbc din Roşiorii de Vede, în noaptea de duminică spre luni, când din fostul sediu administrativ al spitalului au sustrase mai multe bunuri , conducerea unităţii constatând dispariţia unui sistem de calculator complet cu imprimantă în valoare de 3000 de lei.

Pus în faţa probelor concludente, declaraţii de martori, bunurile identificate precum şi expertiza tehnico ştiinţifică efectuată, Marius M. de 27 de ani din Roşiorii de Vede a recunoscut fapta comisă.

După cum declara Adrian Ilicea, purtător de cuvânt al IPJ Teleorman, elementul de bază pe care poliţiştii îl folosesc pentru acuzarea acestuia îl reprezintă constatarea tehnico ştiinţifică efectuată pe baza urmelor papilare descoperite la faţa locului, acestea probând clar faptul că tânărul respectiv s-a aflat în biroul de unde a sustras computerul şi în încăperile din care a sustras celelalte bunuri.

Bunurile sustrase au fost restituite Spitalului TBC, iar autorului i-a fost întocmit dosar penal pentru furt calificat , fiind cercetat în stare de libertate. Dacă va fi găsit vinovat acesta riscă să-şi petreacă următorii ani în spatele gratiilor şi asta pentru că infracţiunea de furt calificat se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Comunicat


COMUNICAT

            Luni , 19 aprilie a.c., cu începere de la ora 17.00, în sala „Prof. Crişan MIRCIOIU” a Casei de cultură a municipiului Cluj-Napoca,, în parteneriat cu revista „Cetatea Culturală”, îi invită pe iubitorii de literatură şi poezie clujeni la un moment de evocare şi comemorare a „poetului pătimirii noastre”. În deschidere, dr. Dan BRUDAŞCU va prezenta expunerea: „Octavian GOGA – paria al exegeticii literare postdecembriste?”. Va urma un moment poetic susţinut de membri ai trupei „Arca lui Noe” şi un moment muzical în interpretarea elevilor:

Maria URIAN – pian,

NAGY Berta – blockflötte

Ligia DUNCAN – vioară 

Cezar CÂMPEAN – chitară.

 

Organizatorii îi invită pe toţi iubitorii de literatură, poezie , respectiv muzică, din Cluj-Napoca să ne onoreze cu prezenţa lor la cele două manifestări.

                                                                          Manager ( director general ),

                                                                                               Dr. Dan BRUDAŞCU


Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro